După consumarea momentului de la 1 Decembrie 1918, lucrurile în provinciile româneşti din defunctul imperiu „chezaro-crăiesc” nu s-au aşezat de la sine. Dimpotrivă, proclamarea independenţei Ungariei faţă de Dubla Monarhie a sporit tensiunile politice şi etnice. Înaintarea armatei române în Transilvania s-a desfăşurat în câteva etape, care au culminat cu ofensiva românească din aprilie 1919 şi ocuparea Budapestei.


La mijlocul lunii decembrie 1918 trupele româneşti se aflau pe linia Mureşului, ce corespundea liniei de demarcaţie stabilite prin Convenţia de la Belgrad, pe care generalul Franchet d'Espèrey o negociase cu guvernul ungar condus de contele Mihály Károlyi. Românii au refuzat să accepte condiţiile din Convenţie deroarece nu fuseseră parte la încheierea ei, iar la vremea respectivă Franchet d'Espèrey nu cunoştea angajamentele anterioare luate de Antantă faţă de România, prin tratatul din 1916. Rapoartele alarmante sosite din toate regiunile locuite de români de dincolo de râul Mureş i-au determinat pe comandanţii armatei, susţinuţi de generalul Henri Berthelot şi alţi comandanţi francezi, să înceapă înaintarea în Transilvania. Înaltul Comandament român a ordonat, pe 17 decembrie 1918, Comandamentului Trupelor din Transilvania (CTT) să înainteze pe linia Cluj-Turda-Aiud-Alba-Iulia. La sfârşitul lunii ianuarie 1919 trupele româneşti au atins Munţii Apuseni, armata română luând o pauză în lunile februarie şi martie, când delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris, condusă de Ionel I.C. Brătianu, şi-a prezentat punctul de vedere cu privire la respectarea tratatului încheiat în 1916. Strategia folosită de guvernul Mihály Károlyi la negocieri se baza pe argumentul că noua Ungaria nu trebuie pedepsită prea aspru pentru păcatele celei dinainte. După dezbateri furtunoase, în care partea ungară a dus o propagandă acerbă, susţinută inclusiv prin hărţi etnice falsificate, Consiliul Celor Patru (reprezentanţii Franţei, Marii Britanii, Italiei şi Statelor Unite ale Americii) au hotărât să instituie o zonă neutră a cărei limită vestică se situa aproape de graniţa promisă României în 1916. Pe 20 martie 1919, Consiliul aliat a ordonat guvernului ungar să-şi retragă forţele la câţiva kilometri în spatele acestei zone, care cuprindea provinciile Crişana şi Maramureş. În semn de protest contele Károlyi a demisionat, iar puterea la Budapesta a fost preluată de un regim revoluţionar bolşevic, avându-l ca prim ministru pe Garbai Sándor, dar puterea efectivă era exerciată de ministrul de război, Kun Béla. Noul regim a trecut imediat la întemeierea unei republici sovietice.

 

Regimul bolşevic ungar

Kun Béla s-a npăscut în Cehu-Silvaniei (Sălaj), într-o familie de funcționari. Tatăl său a fost de origine evreiască, iar mama sa unguroaică de religie protestantă. A urmat mai întâi cursurile școlii reformate din localitate, continuându-și apoi studiile la Universitatea Franz Joseph din Cluj. După absolvirea studiilor a devenit avocat în Cluj, apoi a abandonat avocatura și a început cariera de ziarist cu vederi de stânga, simpatizant al Partidului Social Democrat Ungar. În 1906 și-a schimbat numele maghiarizat deja (Kohn din Cohen), în Kun. În 1913 s-a căsătorit cu învățătoarea Irén Gál. A fost de mai multe ori judecat şi închis din cauza articolelor anarhiste pe care le-a publicat în presa vremii. Kun a fost și casier al Comitetului de Asigurări Sociale al Sindicatelor din Cluj, care l-au acuzat ulterior de delapidare, scăpând de judecată doar prin fuga la Budapesta.

La începutul Primului Război Mondial se prezintă la Comandamentul militar din Cluj pentru a se înrola voluntar în armata austro-ungară. Este trimis cu primul eșalon pe frontul din Galiția în calitate de subofițer. În primii doi ani de război se distinge în acțiunile militare și, pentru merite deosebite, este decorat și trecut în corpul ofițerilor. În 1916 este luat prizonier de ruși, care l-au internat în lagărul de la Tomsk. Înțelege rapid că revoluția rusă este o șansă pe care nu o poate rata și se încadrează în mișcarea radicală bolşevică. Este remarcat de liderii bolșevici siberieni și, prin ei, de către conducerea de la Moscova. În noiembrie 1917 este adus la Moscova din dispoziția lui Lenin, pentru a se ocupa de extinderea revoluției din Ungaria. În noiembrie 1918 este acceptat ca lider al Partidului Bolşevic Ungar, iar după demisia contelui Károlyi, câștigă rapid armata de partea sa, fiind sprijinit în preluarea puterii de cadrele de comandă militară ofensate de capitulare. A reuşit în scurt timp să-şi fidelizeze unitățile secuiești de aproximativ 10-12.000 de militari și jandarmi din Transilvania. De asemenea, recrutează oameni nemulțumiți și puși pe căpătuială din care va forma Gărzile Roșii, care vor susține o vastă campanie teroristă, mai ales în Transilvania. Pentru că promitea menţinerea graniţelor utopice medievale, acţiunile lui au găsit răsunet în rândul ungurilor, chiar şi printre aceia care nu erau de acord cu revoluţia lui politică şi crearea unei republici sovietice.

 

Pe picior de război

Apariţia unui regim bolşvic în Ungaria şi acţiunile militare puse deja în aplicare au pus pe jar autorităţile de la Bucureşti, mai ales că liderul bolşevic Kun Béla se lăuda că forţele bolşevice din Ucraina erau pregătite să pornească împotriva României şi să facă joncţiunea cu forţele ungare. Devenise evident că armata română trebuia să intre în zona neutră, iar acţiunile regimului bolşevic ungar a creat în rândul liderilor militari aliaţi o solidaritate cu acţiunea militară a României. Pe 6 aprilie, generalii francezi Berthelor şi d'Espèrey s-au întâlnit la Bucureşti cu liderii politici şi militari români, luându-se hotătârea „de a rezolva imediat chestiunea ungurească”.

Pe 10 aprilie, comandamentul român a pregătit ordinele pentru ocuparea zonei neutre şi a pus pe picior de război diviziile proaspăt activate. Încă din februarie au fost încorporaţi în armata regală română veterani ardeleni, dar şi ofiţeri germani din fosta armată imperială (din acest motiv, în unele regimente, germana a rămas limba de comandă). Două divizii avea comandanţi şi şefi de stat major foşti ofiţeri ai armatei austriece – Divizia 18 Infanterie (DI 18) era comandată de generalul Dănilă Papp, care servise în Marele Stat Major austriac, profesor la Academia Militară din Viena şi remarcabil comandant de mare unitate pe frontul rusesc. Sosise vremea ca problema bolşevică ungurească să fie rezolvată.  

„O dispută veche de secole se rezolvă numai cu sabia”, spunea istoricul Constantin Kiriţescu, iar aceasta este povestea rezolvării unei disputei vechi de secole. În aprilie 1919 trupele române şi ungare bolşevice se aflau faţă în faţă pe linia despărţitoare Sighet – Ciucea – Zam.

Bolşevicii preiau puterea în Ungaria la 21 martie 1919 şi instaurează teroarea bolşevică, regim de opresiune care va dura 133 de zile, până va fi desfiinţat de armata română. La 24 martie, trei zile după preluarea puterii, după decretarea mobilizării, Comisariatul de război al guvernului comunist ungar dă comandamentelor în subordine următoarele instrucţiuni referitoare la atitudinea trupelor, până la terminarea organizării Armatei Roşii Ungare:

„Până când, pe baza recrutărilor treptate, nu vom dispune de o forţă suficientă pentru începerea operaţiunilor ofensive, se impune menţinerea fronturilor actuale”. Aceleaşi instrucţiuni, referindu-se la frontul român, spun cam aşa: „grupul colonelului Kratochwill va face gruparea forţelor în aşa fel în împrejurimile oraşului Sătmar, ca să poată ataca în direcţia Dejului. Valea Crişului Repede se va închide la Ciucea printr-un detaşament puternic.”

Atitudinea ofensivă a Ungariei bolşevice este fără echivoc, alianţa încheiată cu bolşevicii lui Lenin era menită să desfiinţeze Regatul român printr-un atac combinat, de către unguri dinspre vest, prin Transilvania, şi de către ruşi dinspre est, prin Basarabia. Cele două regimuri comuniste ar urma să-şi dea mână pe crestele Carpaţilor Orientali, deveniţi graniţă între Rusia Sovietică şi Ungaria bolşevică. Proiectul nu s-a putut realiza, atât din cauza ofensivei româneşti care va desfiinţa Ungaria bolşevică, cât şi în urma rezistenţei româneşti de pe Nistru contra bandelor bolşevice ce testau tăria apărării trupelor române, dar nu în ultimul rând datorită ofensivei ruşilor albi ai generalului Anton Ivanovici Denikin în sudul Ucrainei. Această ofensivă a dat românilor un răgaz pe Nistru pentru a se putea concentra pe frontul de vest.

Urmând instrucţiunile Comisariatului de război ungar, trupele bolşevice încep cu data de 24 martie 1919 puternice atacuri împotriva trupelor române pe linia de demarcaţie, executate de forţe de mărimea unui batalion, susţinute de artilerie şi trenuri blindate. Tot mai puternice devin aceste atacuri de la începutul lunii aprilie, mai ales în zonele Diviziei 7 Infanterie (Seini – Hodod – Zalău) şi a Diviziei 6 Infanterie, la Ciucea. La 6 aprilie se execută şi o recunoaştere aeriană până la Cluj. Încep concentrările numeroase de trupe ungureşti, ca un preludiu al atacului, în timp ce trupele sovietice ruse intensifică atacurile pe linia Nistrului.

 

Primele ciocniri

La 10 aprilie 1919, Marele Cartier General transmite un ordin de operaţii Comandamentului Trupelor din Transilvania (CTT). Acest ordin prevedea şi faptul că trupele române nu vor depăşi linia fixată la Paris, respectiv Hust–Satu Mare–Carei–Oradea–Salonta. Pe 16 aprilie a început înaintarea armatei române în zona neutră, spre vest peste Munţii Apuseni şi înspre nord spre Maramureş. Dar nu a fost să fie un atac general, în multe locuri a fost vorba de un contraatac, deoarece trupele ungare îşi începuseră deja propria lor ofensivă.

„În noaptea de 15/16 aprilie, inamicul, în urma unei pregătiri de artilerie, a atacat posturile noastre de trecere de la nord-vest de Nagy Sikarlo (Cicârlău, Maramureş), din sectorul Brigăzii a 3-a Roşiori, pe valea Someşului, reuşind să le respingă. Intervenind rezervele locale, inamicul a fost gonit, iar posturile noastre şi-au ocupat poziţiile lor. Tot în decursul acestei nopţi, forţele inamice au întreprins încercări de atac în sectorul Diviziei a 7-a, asupra posturilor noastre de la Giurtelecul Hododului – Ţigani (Crişeni, Sălaj), precum şi în sectorul Diviziei a 6-a, la nord-est de Ciucea. Toate aceste atacuri au fost respinse. În sectorul Brigăzii a 3-a Roşiori, pe valea Someşului, inamicul a continuat atacurile şi în cursul zilei de 16 aprilie, pe frontul Cicârlău – Ardusat (ambele în Maramureş), trupele brigăzii de roşiori au rezistat însă cu energie, respingând toate atacurile inamicului.”

 

Dispunerea forţelor

Trupele ungureşti dispuneau de un total de 150.000 de soldaţi, dintre care 70.000 în Apuseni şi până la rîul Tisa, iar restul la vest de Tisa, până spre Budapesta. Acest efectiv era în creştere, datorită recrutărilor în curs. Valoarea combativă era relativ scăzută, din moment ce ideile bolşevice erau preponderente şi afectau disciplina trupelor, dar moralul lor era ridicat. Gruparea forţelor: 3.000 de bolşevici unguri şi ucraineni la nord de Sighetu-Marmaţiei; o divizie de secui (6.000 de soldaţi) cu 26 guri de foc, tunuri şi obuziere plus un tren blindat - cuprindea Reg. 1 Secui „Cap de mort” (1.700 oameni), Reg. 12 Honvezi şi o parte din Reg. 1 Secui (2.400 oameni) şi 2.000 de oameni în curs de mobilizare la Satu Mare; o brigadă de honvezi (Reg. 24 şi 32, 4.000 de oameni şi 17 guri de foc), pe valea Someşului şi a Crasnei; două regimente de honvezi (Reg. 21 şi Reg. 4 incomplet), două regimente k.u.k. (Reg. 39 şi Reg. 51 incomplet), unităţi din Reg. 3 honvezi, 37 şi 31 k.u.k., un batalion marinari şi un batalion pionieri (5.000 de oameni cu 16 guri de foc şi un tren blindat) pe valea Crişului Repede în zona defileului Ciucea; companii şi batalioane din Reg. 4 honvezi, 37, 82, 101 k.u.k. (1.500 de oameni cu 8 guri de foc şi un tren blindat) pe valea Crişului Negru; companii şi batalioane din Reg. 2 honvezi, 33, 46, 61 k.u.k. şi batalioanele 2 şi 28 vânători (3.000 de oameni cu 20 guri de foc, două trenuri blindate, precum şi două automobile blindate) pe valea Crişului Alb.

Total în linia I-a, 22.000 de oameni, 87 guri de foc, 3 trenuri şi 2 automobile blindate. În linia a II-a, în curs de mobilizare, 16.000 de oameni la Carei, 6.000 la Oradea, 25.000 la Bekescsaba-Gyula şi 2.000 la Szolnok. Total în linia a II-a – 48.000 de oameni şi 65 guri de foc.

Între Munţii Apuseni şi Tisa se găseau 70.000 de oameni şi 152 guri de foc. Dincolo de Tisa, gata să intervină, încă 80.000 de oameni.

Împotriva lor, Comandamentul Român opunea următoarele forţe:

6 divizii de infanterie (patru din vechiul regat - DI 6, DI 7, Divizia 1 şi 2 Vânători - precum şi Diviziile 16 şi 18 ardelene, ultimele puse la dispoziţia CTT la 8 şi 11 aprilie); o divizie cavalerie, o brigadă roşiori (corp de elită, cavalerie -n.r.); 6 baterii de munte, un divizion autotunuri (2 baterii), un tren blindat şi un grup aviaţie (3 escadrile). Un total de 69 batalioane, 32 escadroane, 44 baterii cu 176 guri de foc, efectiv total de 61.078 oameni.

Pe un front de 240 km, între Tisa şi Mureş, (200 km între Tisa şi Crişul Alb), românii opuneau 69 de batalioane, 28 de escadroane, 44 baterii cu 176 guri de foc împotriva celor 70.000 de soldaţi unguri, cu 152 guri de foc, deci o uşoară inferioritate numerică, dar cu superioritate în organizare şi instrucţie. (Va urma)

(SURSE - General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei, Editura Militară, 2009; Glenn E. Torrey - România în Primul Război Mondial, Ed. Meteor, 2014; Cristian Negrea, Războiul româno-ungar de la 1919)

Legenda foto: 

1. Intrarea triumfală a generalului Berthelot în Sibiu, însoţit de Iuliu Maniu, 1 ianuarie 1919
2. Generalul Berthelot, preşedintele Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu şi membrii guvernului transilvan
3. Bolşevicul Kun Béla în primăvara anului 1919
4. Ţărani români din Poiana Sibiului
5. Trupele româneşti şi-au început înaintarea în primăvara anului 1919
6. Regele Ferdinand decorează soldaţi din Divizia 2 Vânători
7. Regele Ferdinand şi regina Maria întâmpinaţi de generalul Traian Moşoiu pe peronul gării din Carei

Citeşte pe aceeaşi temă: Războiul româno-ungar din 1919 - Ofensiva din aprilie 1919 (I)