Principalul rost al statului modern este de a garanta securitatea cetăţenilor săi, de a le proteja viaţa, proprietate şi libertăţile. Aceasta ar fi esenţa atribuţiilor statului, acesta este izvorul contractului social dintre cetăţeni şi stat şi de aici provine autoritatea statului. Esența statului de drept constă în respectul față de reguli, față de lege, față de obigațiile asumate. Ce se întâmplă când statul comite abuzuri sau nu-şi respectă una sau mai multe obligaţii pe care şi le-a asumat prin legi sau tratate internaţionale? Cine restabileşte ordinea şi cine poate determina statul să repare nedreptăţile comise?

Ei bine, un astfel de caz se derulează de câţiva ani buni între investitorii Ioan Micula, Viorel Micula împreună cu câteva firme din Grupul care activează în Bihor şi Statul Român. Investitorii, cetăţeni suedezi, au câştigat pe 11 decembrie 2013 un important proces la Centrul Internaţional pentru Soluţionarea Disputelor pentru Investiţii de la Washington (ICSID), prin această hotărâre Statul român fiind obligat să le acorde despăgubiri. Dacă hotărârea ICSID este limpede ca lumina zilei, nu acelaşi lucru se poate spune despre executarea ei, statul român, cu implicarea  Comisiei Europene, recurgând la o serie de manevre pentru a bloca executarea hotărârii instanţei internaţionale. Mai grav, prin adoptarea unei legi care a trecut aproape neobservată de opinia publică, România şi-a cedat Comisiei Europene o importantă componentă a suveranităţii într-un domeniu vital, cel al Justiţiei.

Deoarece în presa centrală au apărut informaţii incomplete şi trunchiate despre stadiul în care se află acest litigiu, Redacţia Crişana a adresat un set de întrebări unui grup de consilieri juridici şi avocaţi care lucrează în acest complicat caz. Am primit răspunsurile de la dl consiler juridic Ciprian Popa.

 

- În urmă cu doi ani Statul Român a fost obligat să plătească despăgubiri investitorilor Ioan Micula, Viorel Micula şi unor firme parte în proces, deoarece statul nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin lege. Puteţi explica de unde a pornit această dispută juridică ?

 

Ciprian Popa: Da, într-adevăr, la data de 11 decembrie 2013 Centrul Internaţional pentru Soluţionare a Disputelor pentru Investiţii (ICSID) a pronunţat o hotărâre arbitrală într-un dosar ce a avut ca părţi pe reclamanţii Ioan Micula, Viorel Micula, SC European Food SA, SC StarMill SRL şi SC Multipack SRL şi ca pârât România. Prin această hotărâre arbitrală s-a constatat că România a acționat nerezonabil și contrar obligațiilor sale internaționale atunci când a abrogat în anul 2004 o schemă de facilități instituită pe zona defavorizată Ștei-Nucet și care, conform legii trebuia menținută până în anul 2009. România a fost condamnată și pentru că, în ciuda abrogării facilităților,  a menținut în continuare obligația investitorilor de a păstra locurile de muncă și de a nu lichida sau muta investiția. Pe scurt, în anul 1998, România a declarat zona Ștei-Nucet ca fiind zonă defavorizată și a promis pe o perioadă de 10 ani că va susține investițiile în zona respectivă prin acordarea unor facilități fiscale, cu condiția ca investițiile să fie păstrate, adică să nu fie lichidate voluntar, pe o perioadă de 20 de ani. Domnii Ioan și Viorel Micula, care au statut de investitori suedezi, având, de peste 20 de ani doar cetățenie suedeză, au făcut investiții masive în zona Ștei-Nucet, accesând credite de la mai multe bănci comerciale. Astfel, au fost ridicate de la zero mai multe fabrici, au fost cumpărate echipamente de ultimă generație și  a fost creată infrastructura pentru una dintre cele mai mari platforme industriale din regiune. Evident că un astfel de poiect presupune o fază inițială în care se investește masiv, urmată de o perioadă în care respectivele investiții trebuie recuperate, creditele trebuie restituite etc. Or, în cazul investițiilor domnilor Micula, România s-a răzgândit în acordarea suportului promis exact atunci când investițiile fuseseră finalizate, iar investitorii trebuiau să înceapă să își recupereze investițiile făcute.  Deși a abrogat schema de facilități, România nu a abrogat și obligațiile investitorilor de a păstra locurile de muncă și investițiile pe perioada de 20 de ani. Or, așa ceva este inadmisibil. În consecință, domnii Micula și companiile prejudiciate au intentat litigiul internațional despre care ați amintit.

 

- În ce stadiu se găsește disputa la acest moment?

 

C.P.: La acest moment, România a fost obligată de Tribunalul de la Washington  să achite cu titlu de despăgubiri, suma de 376.433.229 lei, plus dobândă calculată Robor la 3 luni plus 5% pe an ca urmare a încălcării Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Regatului Suediei privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor care protejează investițiile suedeze în România. Executarea unei hotărâri pronunțate de acest tribunal internațional nu ar trebui supusă niciunei discuții, ea fiind obligatorie pentru România. Încă din anul 1975, România a aderat, alături de alte 150 de state, la Convenția ICSID, Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state, încheiată la Washington în 1965. Această convenție obligă toate cele 150 de țări să se supună necondiționat hotărârilor date de Tribunalul ICSID de la Washington. Instanțele Române au înțeles acest lucru și au încuviințat executarea silită a hotărârii arbitrale pe teritoriul României. Astfel, dacă nu mă înșel, în martie 2014, Tribunalul Bucureşti a încuviinţat executarea silită a hotărârii arbitrale ICSID. În mod ciudat, România s-a opus executării și a formulat o contestație la executare care, la rândul ei, a fost respinsă de către Tribunalul București  în noiembrie 2014.

 

- Detaliaţi mecanismul prin care statul a blocat procedura de executare şi cum aţi ajuns din creditori ai statului în postura de debitori. Este vorba de un abuz al statului? Şi precizaţi dacă s-au plătit o parte din despăgubiri.

 

C.P.: În ianuarie–februarie 2015,  reclamanții au reușit să obțină prin executare silită o sumă ce reprezenta cca. 5% din suma totală acordată.  Aceste sume nu au reprezentat plăţi voluntare ale Statului român, ci s-au făcut ca urmare a măsurilor de executare silită (poprirea unor conturi din trezorerie). Totodată, una dintre companiile reclamante, SC EUROPEAN FOOD SA avea, la momentul pronunțării hotărârii, o datorie fiscală către stat, datorie pe care Ministerul de Finanțe a compensat-o cu sume acordate prin hotărârea arbitrală. Astfel, România a încercat să se scape de o parte din executarea obligației care o avea către cei cinci reclamanți (respectiv Ioan Micula, Viorel Micula, SC STARMILL SA, SC MULTIPACK SA, SCEUROPEAN FOOD SA) prin stingerea datoriilor fiscale ale unuia din acești reclamanți, respectiv ale societății EUROPEAN FOOD. Deși, la prima vedere, operațiunea de compensare ar părea corectă, ea are foarte multe probleme atât din punct de vedere legal cât și economic. Astfel, prin compensare, reclamanta EUROPEAN FOOD SA a primit mai mult decât cei 20% din hotărâre care i se cuveneau, prejudiciind ceilalți patru reclamanți. În al doilea rând, orice contribuabil din țara asta care dispune de garanții și fonduri pentru achitarea datoriilor fiscale, are posibilitatea de a face o eșelonare și de a scăpa de accesoriile acestor obligații, ceea ce în cazul societății European Food SA se ridicau la o valoare consistentă. Nu în ultimul rând, din punct de vedere legal, nu pot fi compensate creanțe de natură diferită, datoria României fiind una de natură civilă, iar datoria societății EUROPEAN FOOD fiind de natură fiscală. Acestea au fost și motivele pentru care Curtea de Apel Oradea a dispus anularea compensării făcute de Ministerul Finanțelor cu societatea EUROPEAN FOOD SA. Prin urmare, singurele sume primite de reclamanți la acest moment ar fi cele executate de executorul judecătoresc, sume care, așa cum am arătat, reprezintă aproximativ  5% din obligația României față de aceștia.

Respectă regulile doar când au chef

 

- S-a amintit în presă de o intervenție a Comisiei Europene în această dispută. Ce ne puteți spune legat de acest subiect?  

 

C.P.: Da, din păcate aici lucrurile sunt destul de complicate. Voi încerca să fac o scurtă descriere, deoarece s-au vehiculat în presă o serie de informații contradictorii, astfel că opinia publică nu mai știe cine cu cine se luptă în toată această dispută. Cred că ar trebui spus din capul locului, că acest organism european, Comisia Europeană, are rolul unui guvern, fiind investit de statele Uniunii Europene cu anumite atribuții. Obligativitatea pentru România de a se supune deciziilor acestui organ administrativ decurge din semnarea unui tratat (Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene – TFUE). Comisia Europeană este însărcinată, printre altele, să monitorizeze situațiile în care statele din cadrul Uniunii Europene acordă ajutoare unor investitori proprii, distorsionând astfel piața comună. În temeiul acestor atribuții, Comisia Europeană a intervenit în litigiul de la ICSID dintre domnii Micula și România. Comisia Europenă nu are, probabil,  interesul ca niște companii create în România, care fac producție în România, care folosesc branduri create în România, să primească o sumă de bani. Nu trebuie să uităm că aceste societăți au competitori de talie europeană sau mondială (pe piața berii, a băuturilor energizante, a produselor alimentare etc). Indiferent care sunt motivele intime ale Comisiei, cert este că a intervenit de partea României în litigiul de la ICSID, și, în ciuda apărărilor comune făcute de Comisie împreună cu România, acțiunea investitorilor Micula a fost admisă. În mod logic, dacă o parte pierde un proces, trebuie să respecte hotărârea. Se pare că nu așa stau lucrurile când vorbim de România și se pare, chiar și când vorbim de Comisia Europeană. Regulile se respectă doar când trebuie să ni le impună nouă, nu și atunci când li se impun lor.

Concret, după pronunțarea hotărârii ICSID, Comisia Europeană a început un joc pe care nu m-aș feri să îl numesc “de instigare” a României în a nu-și respecta obligația asumată internațional, respectiv aceea de a pune în aplicare orice hotărâre dată de Tribunalul ICSID de la Washington.  Astfel, Comisia a pornit o investigație proprie în care urma să analizeze dacă plata de către România a unei sume la care a fost obligată de un for jurisdicțional ar putea fi considerată “ajutor de stat”.  Nu cred că greșesc dacă afirm că este primul caz în care executarea unei obligații impuse de o instanță internațională este considerată a fi un „ajutor de stat”. Ajutorul de stat impune o serie de condiții, dintre care una esențială este aceea ca statul să acorde benevol, din proprie inițiativă, o sumă de bani sau o facilitate unui investor. Or, România a fost obligată pe cale judiciară să plătească aceste despăgubiri, fiind chiar executată silit. Cum să fim astfel în fața unui act voluntar, cum să i se impute României că a „ajutat” investitorul când nu a făcut nimic altceva decât să se supună unei obligații asumate internațional față de 150 de state, marea majoritate din afara Uniunii Europene?

 

- Cum a recționat România la toată această presiune a Comisiei Europene?

C.P.: Într-o primă etapă, România a reacționat adecvat. Astfel, potrivit observațiilor României, aceasta a susținut în fața Comisiei Europene că în temeiul art.54 al.1 din Convenția ICSID, are obligația de a recunoște și de a pune în aplicare o hotărâre arbitrală ICSID. România a mai subliniat expres în fața comisiei că: guvernul său este obligat să respecte Constituția României, asupra căreia dreptul Uniunii nu prevalează, iar Constituția îi interzice să influențeze judecătorii naționali în ceea ce privește problema executării sau neexecutării hotărârii arbitrale. Tot în fața Comisiei Europene, România a suținut  că despăgubirile acordate reclamanților nu ar trebui considerate ajutor de stat ci despăgubiri, invocând expres cauza  ASTERIS  contra Greciei. România a mai subliniat  că până se stabilește la nivelul ICSID dacă Convenția ICSID sau dreptul Uniunii ar trebui să prevaleze, punerea în aplicare sau executarea unei hotătâri ICSID nu ar trebui considerată drept un ajutor de stat. Toate aceste afirmații ale României sunt consemnate în Decizia Comisiei Europene și sunt, în esență, corecte.

 Justiţia, pusă cu botul pe labe de politicieni

 

- Și totuși, ce s-a întâmplat? Cum a ajuns România să își schimbe radical poziția?

C.P.: Vă spun cu cea mai mare sinceritate că pentru mine, atât ca jurist cât și ca simplu cetățean al unui pretins stat de drept, aceasta schimbare de poziție este o enigmă. Astfel, în vreme ce susținea în fața Comisiei argumentele de mai sus, România adopta la 06.03.2015 o Lege cu nr.20/2015 prin care acționa în totală contradicție cu toate principiile menționate. Prin această lege s-a introdus un întreg capitol care viza la modul cât se poate de explicit situația din cazul Micula. Mai exact legea se referea la situația în care un ajutor de stat este, atenție, acordat prin hotărâri judecătorești sau arbitrale. La momentul adoptării legii, nici măcar Comisia Europenă nu dăduse o decizie în care să afirme o asemenea aberație. Cum să consideri că o sumă primită în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești/arbitrale ar putea fi echivalată unui cadou (ajutor) făcut de stat. Unde mai punem că astfel de ajutoare se acordă prin decizii ale organelor administrative, deci de către puterea executivă și nicidecum de către cea judecătorească.

Cea mai periculoasă parte a acestei legi nu este însă aceasta ci o prevedere care ar putea afecta ireversibil suveranitatea României și liberul acces la justiție al oricărui cetățean al acestei țări. Conform unei prevederi exprese a legii, orice hotărâre judecătorescă dată împotriva statului și cu privire la care Comisia Europeană inițiază o investigație - deci nici măcar nu trebuie să finalizeze investigația respectivă - nu va mai fi pusă în executare până când Comisia va pronunța o decizie prin care va aprecia că respectiva hotărâre nu reprezintă un ajutor de stat. Așadar, dacă un cetățean câștigă mâine un proces împotriva României prin care statul român este obligat să îi achite o sumă de bani, România poate sesiza Comisia Europeană care, prin simpla declanșare a unei investigații, oprește executarea pornită de cetățeanul respectiv împotriva României. Binențeles că, dacă investigația se finalizează în defavoarea nefericitului, acesta poate să uite că a câștigat în instanță sumele respective, sau se poate înhăma într-un litigiu împotriva Comisiei Europene la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

 

- Acestă din urmă variantă a fost aleasă și în cazul investitorilor Micula? S-a formulat o astfel de acțiune la Curtea de Justiție a Uniunii Europene?

 

C.P.: Din păcate, da. După adoptarea Legii nr.20/2015, executarea pornită de domnii Micula s-a lovit de acest impediment legislativ. Deși Legea nr.20/2015 a fost dată după ce executarea pornise, România susține că ea este aplicabilă și executărilor aflate în curs. Asistăm așadar la o schimbare a regulilor în timpul jocului.  Legea nr.20/2015 a anticipat exact care va fi soluția dată de Comisia Europeană în investigație. Astfel, printr-o prevedere care sfidează orice limită a raționalului, Legea nr.20 prevede că România va crea un cont de trezorerie pe numele reclamanților în care va depune întreaga sumă la care a fost obligată prin hotărârea arbitrală, dar reclamanții nu vor acea acces la suma respectivă decât după ce Comisia Europeană finalizează investigația și doar dacă soluția este una favorabilă, adică sumele din hotărârea judecătorescă nu vor fi declarate ajutor de stat. Pe scurt, statul susține că a pus banii într-un cont la care numai el are acces și îi va acorda investitorilor dacă hotărârea Comisiei Europene va permite acest lucru. Comisia s-a pronunțat la o săpămână după deschiderea pretinsului cont, și, în mod cu totul previzibil, a dispus ca România să nu execute hotărârea ICSID deoarece executarea ar reprezenta un ajutor de stat care ar distorsiona concurența în cadrul pieței comune. Cât era de previzibilă decizia Comisiei, devreme ce de șapte ani susținea la ICSID ca România să nu fie obligată la plată,  vă lăsăm pe dumneavoastră să apreciați.

 

- Deci statul invocă acum decizia Comisiei Europene, care a dispus recuperarea tuturor sumelor plătite investitorilor. Ce putea face România în fața acestei noi situații juridice?

 

C.P.: Din argumentele expuse în fața Comisiei Europene, rezultă clar că România era conștientă că hotărârea ICSID pronunțată în cazul Micula trebuie pusă în aplicare. România conștientizează de asemenea problema aplicării în timp a legii, subliniind în mod corect că, atâta timp cât reglemementarea privind punerea în aplicare a hotărârilor ICSID nu se stabilește la nivel general de  ICSID nu poate fi împiedicată punerea în aplicare a unei hotărâri deja pronunțate. Nu am reușit însă să înțeleg de ce  România, care pare a conștientiza la modul cel mai clar că trebuie să execute hotărârea ICSID, adoptă, în același timp, o lege  contrară  celor susținute, înclinând balanța în favoarea intereselor politico-diplomatice ale Comisiei Europene, interese care, în problema de față, nu au o acoperire legală.

Revenind la întrebarea dumnevoastră, România avea posibilitatea de a lăsa instanțele române să dispună în privința punerii sau nu în aplicare a hotărârii ICSID și, așa cum a afirmat, “să nu le influențeze” –. Astfel, România trebuia să permită instanțelor naționale să se pronunțe în condițiile legii existente la momentul pronunțării hotărârii ICSID, în mod independent de orice intervenție dictată la nivel politic și diplomatic. Însă, reprezentanții României, fie din rea-intenție, fie sub presiune politică,  au cedat extrem de ușor și, totodată, riscant și nelegal în fața poziției exprimate de Comisia Europeană și, în consecință, au  extins cadrul legislativ intern cu noi prevederi care făceau imposibilă executarea unei hotărâri ICSID nedorită de Comisia Europeană. Din moment ce România a susținut expres în fața Comisiei Europene că despăgubirile primite pe cale judiciară nu pot fi catalogate ajutor de stat cum e posibil ca parlamentul României să adopte o lege în care să prevadă în mod expres că ajutorul de stat poate fi acordat prin hotărâri judecătorești sau arbitrale? La această întrebare nici eu, nici colegii mei nu am reușit să găsim o explicație logică.  

Ce mai putea face România? Putea să procedeze la fel ca toate statele care se respectă: să își apere investitorii, să atace decizia Comisiei la Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Neatacând-o România, au atacat-o, binențeles, investitorii. Din nefericire, durata unei astfel de proceduri judiciare este destul de lungă, iar după 9 ani de litigii la ICSID, un nou litigiu la CJUE era singurul lucru care le lipsea domnilor Micula. De altfel, România a mai pierdut, de curând, un proces la ICSID. Printr-o hotarare arbitrala a ICSID, din 2015 - cauza Awdi si altii vs. Romania, România a fost obligată din nou la plata unor despăgubiri. Deși în cauza Micula a refuza executarea, în cauza Awdi si altii vs. Romania se pare că se pregătește de plată, dacă nu a și plătit. Conform presei centrale, Executivul a suplimentat în acest sens bugetul Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului cu suma de 48,703 milioane lei, sumă provenită din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului și destinată despăgubirilor în cazul Awdi.

 

Statul îşi plimbă banii dintr-un buzunar în altul şi zice că a plătit

 

- În comunicatul dat recent de către Ministerul Finanțelor s-a adus la cunoștința opiniei publice că, în urma unei Decizii a Curții Constituționale, Ministerul Finanţelor Publice nu trebuie să le mai plătească, cităm – „încă o dată” - suma de 376 milioane de lei investitorilor Ioan şi  Viorel Micula. Rezultă așadar că banii au fost, cel puțin o dată, plătiți? Cum comentați aceste afirmații?

 

C.P.: Pemiteţi-mi, vă rog, o mică analogie. Presupunem că dumneavoastră luați un credit de la o bancă. Banca vă comunică faptul că banii sunt deja într-un cont al băncii dar, că mai are nevoie de o aprobare de la BNR,  instituție însărcinată cu monitorizarea acordării creditelor. După o săptămână vă prezentați din nou și vi se spune că banii au fost retrași din contul dumnevoastră ca urmare a unei decizii BNR, dar pentru că, din punct de vedere al băncii, banii au fost virați în contul deschis, banca apreciază că vi-a acordat creditul și, pe ale de consecință trebuie să îl restituiți, cu dobânda aferentă.  Cum vi se pare? Cam aceasta este situația în cazul Micula. Legea nr.20/2015 condiționa accesul la bani de o decizie a Comisiei Europene care să fie favorabilă investorilor. Or, Decizia CE în cazul Micula a dispus României să nu plătească despăgubirile, iar în consecință România a retras banii din contul de trezorerie. Cum se poate susține atunci că despăgubirile au fost plătite?

În ceea ce privește hotărârea Curții Constituționale prin care s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate ale prevederilor din Legea nr.20/2015, ea nu a fost încă redactată și ar fi o lipsă de etică profesională din partea mea să o comentez la acest moment. De aceeași lipsă de etică ar putea fi însă suspectați și reprezentanții Ministerului Finanțelor care au anunțat cu surle și trâmbițe marea victorie de la Curtea Constituțională. Eu cred cu tărie că ei nu au înțeles consecințele acestei legi, pentru că altfel nu îmi explic această suspectă veselie. Prin Legea nr.20/2015 România tocmai a cedat Uniunii Europene, dacă mai era de cedat,  o parte din suveranitatea sa, într-un domeniu vital, cel al justiției. De acum încolo, speranța legitimă a cetățenilor că, într-un proces intentat statului vor putea obține dar, mai ales, încasa despăgubiri, devine iluzorie. Dacă un cetățean cu o hotărâre judecătorească în mână trebuie să aștepte aprobarea Comisiei Europene pentru a o executa, atunci statul de drept și justiția din România a înregistrat o mare pierdere. Dar, repet, pentru a ne pronunța în cunoștință de cauză, trebuie să vedem motivarea hotărârii. La acest moment știm doar că nu a existat unanimitate la nivelul Curții Constituționale în adoptarea deciziei, formulându-se opinie separată de către o parte din judecători.   

 

- România susține că prin decizia de a adopta Legea nr.20/2015, a încercat evitarea situației de a răspunde pentru încălcarea unei obligații asumate de stat față de UE și instituțiile sale. Cum comentați?

 

C.P.: Concluzia atragerii unei astfel de răspunderi este una prematură și neîntemeiată. Decizia Comisiei nu atrage în mod direct răspunderea statului pentru încălcarea Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene. În primul rând, Decizia Comisiei putea fi atacată de către România la Curtea de Justiție a Uniunii Europene lucru cât se poate de firesc raportat la justețea apărărilor făcute de România în fața Comisiei.

În al doilea rând, imposibilitatea României de a pune în aplicare hotărârea Comisiei Europene putea atrage doar declanșarea unei noi proceduri judiciare împotriva României, procedură care avea toate șansele să se finalizeze favorabil acesteia. Conform art.108 al.2 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) (ex-articolul 88 TCE) : “ (..) În cazul în care statul în cauză nu se conformează deciziei în termenul stabilit, Comisia sau orice alt stat interesat poate sesiza direct Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin derogare de la articolele 258 și 259.” Așadar, până la o eventuală atragere a răspunderii României Comisia trebuia să epuizeze încă  o cale jurisdicțională la Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Sub pretextul de a nu fi –ipotetic- sancționată de pentru încălcarea TFUE, România alege să încalce în mod direct și flagrant convenția ICSID,  convenție internațională mult mai veche și la care a aderat împreună cu 150 de state. Dacă avea de ales între două variante ireconciliabile, România trebuia să o facă în condițiile legislației existente și nicidecum să încerce să-și ușureze opțiunea prin schimbarea cadrului legislativ. Orice act normativ care conduce la nerespectarea unui Tratat internațional la care România a aderat nu poate fi un act normativ constituțional, indiferent de justificările care au stat la baza adoptării lui. Potrivit prevederilor art. 11 alin. (1) din Constituţie: „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.”

 

România va plăti din cauza greşelilor clasei politice

 

- Cum apreciaţi comportamentul organismelor de stat care aveau obligaţia să respecte hotărârea ICSID, convenţie la care România este parte din 1965, alături de alte 150 de ţări?

 

C.P.: La cum au decurs lucrurile, ar rezulta că România a acționat cu o vădită rea-credință cu ocazia adoptării Legii nr.20/2015. Adoptarea acesteia  este contrară nu numai obligației asumate de România prin Convenția ICSID, ci și  propriilor convingeri exprimate de România prin reprezentanții săi cu ocazia adoptării Deciziei. Din păcate, România riscă să iasă foarte rău din toată această dispută, și vom fi din nefericire, într-un nou caz de plată a greșelilor funcționarilor publici sau ale clasei politice. Dacă investitorii nu vor reuși să obțină banii în România, vor executa România pe terioriul unuia din cele 150 de state care, într-o majoritate covârșitoare, sunt în afara granițelor Uniunii Europene. Or, plata făcută investitorilor de către un stat extra-comunitar nu poate constitui un ajutor de stat deoarece statului respectiv nu îi sunt opozabile reglementările europene referitoare la ajutoarele de stat. Din nefericire, astfel de variante produc costuri suplimentare în sarcina Românei și un consum imens de timp, energie și bani din partea investitorilor.

Și acum să facem un mic scenariu: să presupunem că la Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene investitorii vor obține anularea deciziei Comisiei Europene. Asta va insemna că hotărârea arbitrală ICSID va trebui executată de către România. Cine va răspunde în acel caz pentru zecile de milioane de euro dobândă care curg în baza hotărârii ICSID? Cine din Ministerul de Finanțe se va mai bucura atunci?

 

- Este adevărat că, la acest moment mai multe societăți ale fraților Micula sunt urmărite de ANAF în baza deciziei CE? Sunt zvonuri legate de închiderea fabricii de alcool de la Sudrigiu. Care este, de fapt, situația?  Cum au reuşit autorităţile de stat ca prin Legea 20/2015 să transforme aceste societăți din creditori în debitori și ce legătură are fabrica de alcool cu toată această poveste?

 

C.P.: Prin Decizia pronunțată de către Comisia Europeană în legătura cu cauza Micula s-a dispus recuperearea tuturor sumelor de bani executate în baza Deciziei ICSID. În mod cu totul inexplicabil, Comisia nu a dispus recuperarea sumelor de la cei care le-au primit ci a dispus recuperarea de la un număr de 8 societăți deținute de domnii Micula, societăți care nu fuseseră perte în litigiu și nu aveau nicio legătură cu disputa. Așa s-a ajuns în situația ca societăți cum este SC SCANDIC DISTILLERIES SA, care nu avea nicio datorie fiscală să ajungă să figureze datoare cu restituirea unui pretins ajutor de stat. Or, în cazul societăților care fac producție de produse accizabile orice datorie fiscală poate atrage ridicarea autorizaței de antrepozit. Deși recuperarea pretinsului ajutor de stat nu e o datorie de natură fiscală, autoritățile vamale au retras autorizația societății Scandic, dând naștere la un nou litigiu aflat pe rolul ICSID.  Un aspect important este că Ministerul Finanțelor a emis acte de executare și pentru recuperarea sumelor cu care susține că a compensat datoriile societății EUROPEAN FOOD. Or, așa cum am arătat mai sus, Curtea de Apel Oradea a anulat compensarea respectivă.

 

- Cum credeți că se va termina toată această dispută?

C.P.: Este foare greu de anticipat. Dreptatea va ieşi însă la suprafaţă, numai că între timp vor suferi angajaţii (Grupul de firme are peste 7.000 de angajaţi-n.r.) şi s-ar putea ca unele companii să nu reziste, se vor pierde locuri de muncă şi până la urmă tot contribuabilii vor plăti aceste greşeli. Din toată această poveste, România nu a câștigat nimic. A fost condamnată internațional la repararea unui prejudiciu, iar când era pe cale să își repare greșeala, decidenţii politici (în timpul guvernului Ponta şi a ministrului de finanţe Vâlcov-n.r.) au intervenit să nu-şi îndeplinească obligaţia. În final contribuabilul român va fi pus în situaţia că va trebui să plătească sume uriașe generate din dobânzile de întârziere după mai bine de doi ani de la hotărârea ICSID. Adevărata întrebare care se pune este cât va trebui să mai suportăm noi din punct de vedere financiar și al imaginii în lume consecințele unor acțiuni iresponsabile ale unora și altora care se perindă pe la conducerea acestei țări?

A consemnat Daniel MAN