Nu ştiu cum, dom'le, da' ăştia doi - potentul cap, organul, vasăzică, de la Garda de Mediu Bihor (l-am numit aici pe Călin Mocan) şi tânăra ziaristă, cea care caută cu frenezie senzaţionalul şi „prinde", mai nou, minciuna şi dezinformarea (am semnalat-o pe Laura Gal, de la „Bihoreanul") - fac ce fac („fac"-ul nostru, bineînţeles!) şi-o pun săptămânal de-o prestaţie ce ajunge în paginile ziarelor! Într-un scenariu al cărui absurd l-ar umple de invidie şi pe Eugen Ionesco - domnu' Mocan, cu ăsta nu vă puteţi purta ciobăneşte, amendându-l pe nedrept, pentru c-a murit, dom'le!, aici, în harnicul grup de... doi, el e cu partea orală, ei rămânându-i să-şi satisfacă pasiunea „sorbind" produsul efortului lui şi debordând, apoi, în scris.

După ce s-au împerecheat prin noroaie şi bălţi la marginea lumii acum a venit şi vremea lor, vremea ţaţelor de mahala. Au migrat spre centrul oraşului şi al vieţii suprapopulându-l. De la politică, televiziune, cultură de mase, totul le aparţine. Afară cu plicticoşii, cu oamenii profunzi. Ăştia n-au viaţă, viaţa e stridenţă, claxonul să spargă timpanele. Cât mai multă gălăgie, cât mai mult tupeu, scuipaţi, bătaie, gagici. Asta e viaţa, restul e somnolenţă. La teatru sau la film poţi să adormi, citind o carte poţi să adormi. De ce? Pentru că eşti pasiv. Adică nu vorbeşti tu.