"Statul sunt eu!", spunea cu aroganţă Ludovic al XIV-lea. În istorie nu a fost singurul orb din orgoliu. Cu un mileniu şi jumătate înaintea lui, Caligula nu afirma, dar considera senatul roman un grajd personal, aşa i-a ajuns calul senator. Exemple, mai puţin celebre, pot continua. Indiscutabil că sunt abuzuri, dar ele nu sunt simple abuzuri. Ele izbucnesc din orbirea pe care o poate da orgoliul puterii, nesocotindu-i pe ceilalţi, orbire care, în mintea lor, a dus la confuzii grave. Practic, se confundă un cadru social, o instituţie cu un om şi invers. Deşi omenirea, cel puţin în zona antic europeană, traşează definitiv distincţia naţională dintre individ şi instituţii, în sensul că ultimele sunt doar cadre formale, derivate din reguli valabile pentru toată lumea, cadre care îi obligă pe toţi cetăţenii să aibă un comportament controlat de legi. Adică atunci când un individ încalcă regulile şi normele sociale, răspunde în faţa legii, oricine ar fi el, chiar dacă ocupă un post de decizie într-o instituţie socială ori de stat. Dar răspunde el, nu instituţia în care lucrează!


