Retrasă în Moldova şi stabilizând linia frontului, armata a intrat într-un amplu proces de reorganizare şi înarmare, în condiţii extrem de grele. Cu ajutor francez a fost reorganizată marina militară şi s-au constituit primele escadrile de aviaţie. Efortul comun româno-francez a fost surprins cel mai inspirat de Argetoianu în "Memoriile" sale: "Francezii ne-au arătat drumul, dar noi l-am parcurs singuri".

 

Marina şi aviaţia

Marina românească a fost la un pas de anihilare totală, haosul şi dezordinea instalându-se aici odată cu retragerea în Moldova. Abia după intervenţia ofiţerilor Misiunii Militare Franceze (MMF) a fost restabilită ordinea, au început reformele şi reorganizarea conducerii. Sarcina principală a rămas protejarea cursului inferior al Dunării şi blocarea fluviului în acest sector. Aviaţia românească aflată în stadiu embrionar la începutul campaniei din 1916 a primit un imbold vital din partea generalului Berthelot, care zburase în 1911 şi era convins de utilitatea cooperării aviaţiei cu infanteria. În decembrie 1916 a solicitat la Paris să-i fie trimise resurse pentru „a constitui imediat o aviaţie puternică şi rapidă, care să corespundă celei pe care inamicul o posedă deja pe acest front”. A refuzat modelele depăşite trimise şi a cerut cele mai noi modele, pe care Ministerul de Război francez ezita să le trimită de pe frontul de vest. În cursul anului 1917 a sosit în Moldova o importantă misiune aviatică franceză formată din 74 de ofiţeri, 42de subofiţeri, 209 cadre inferioare. Piloţii şi observatorii erau reprezentaţi în toate cele trei categorii. Fiecare pilot avea un mecanic propriu, iar în restul personalului era format din tehnicieni în structura avioanelor şi tehnicieni specializaţi în recunoaştere fotografică. A fost înfiinţată o şcoală de pilotaj la Botoşani, condusă de un ofiţer francez secondat de un adjunct român. Toţi instructorii erau piloţi experimentaţi de pe frontul de vest. Din cauză ca numărul de absolvenţi ai şcolii de pilotaj era insuficient, piloţii şi observatorii francezi au format cu românii echipaje şi escadrile de luptă mixte. Treptat, piloţii români au început să capete experienţă şi au început să joace un rol proeminent, iar mulţi dintre ei s-au făcut remarcaţi.

 

Relaţiile româno-franceze pe front

Pericolul de a răni amorul propriu al ofiţerimii române, inerent unui proces de consiliere militar, precum cel realizat de componenţii Misiunii Militare Franceze în România, a creat tensiuni şi uneori conflicte serioase. Ofiţerii francezi, de la generalul Henri Berthelot în jos, erau dezgustaţi când întâlneu – de prea multe ori credeau ei – ofiţeri români incompetenţi, indoleţi, depravaţi sau cruzi cu oamenii din subordinea lor. Aceste atitudini dublate de un spirit critic faţă de metodele româneşti din armată nu erau ascunse defel, dimpotrivă. În noiembrie 1916 cenzorii care se ocupau de corespondenţa ofiţerilor francezi către Franţa i-au transmis lui Berthelot că acele scrisori conţineau remarci „absolut nepoliticoase faţă de armata română şi jignitoare pentru populaţie”. Om echilibrat, generalul Berthelot le-a reamintit în permanenţă oamenilor săi să manifeste „tact”, „bună dispoziţie” şi „modestie”. Cu privire la ofiţerii români, generalul francez şi-a sfătuit oamenii „nu să-i critice, ci să le dea motive de a cere sfaturi”. Atât ofiţerilor francezi, cât şi celor români, comandantul MMF le-a cerut „să meargă împreună cu soldaţii şi nu să călătorească în vehicule în timpul deplasărilor; în cantonamente să fie prezenţi la împărţirea raţiilor, să controleze pregătirea hranei, să viziteze locurile în care sunt adăpostite trupele, să se întâlnească cu soldaţii pentru a-şi arăta interesul, să fie un exemplu în orice împrejurare”. Berthelot i-a trimis o copie a acestor instrucţiuni generalului Constantin Prezan, şeful Marelui Stat Major, care le-a repetat textual ofiţerilor români. Efectele s-au văzut aproape imediat şi au fost constatate de... inamici! Un grup de prizonieri români anchetaţi de austrieci au declarat că „de la sosirea ofiţerilor francezi n-au mai fost bătuţi”. Misiunea Militară Franceză a insuflat puternice sentimente de respect şi afecţiune pentru soldaţii de rând şi foarte mulţi ofiţeri români erau încântaţi de ajutorul francez „pentru că ei au mai multă experienţă în războiul modern decât noi”.

Au existat şi conflicte aplanate însă destul de rapid de generalul Berthelot şi chiar regele Ferdinand, când gradele de pe umăr erau mai cu greutate. A fost de pomină inclusiv cearta dintre generalul Berthelot şi Averescu, ambii bărbaţi cu personalităţi puternice, asemeni unor săbii care trebuiau să încapă cumva în aceeaşi teacă. Deşi Averescu se afla în relaţii cordiale cu înalţi ofiţeri din Misiune, îl înfuria rolul ofiţerilor de legătură de a-i „corecta” pe coloneii şi generalii români şi „amestecul în treburile comandamentului”. El califica aceste lucruri ca „imorale fiindcă ei nu împărţeau cu noi răspunderea”. Chiar şeful de stat major al lui Berthelot, colonelul Pétin, era catalogat drept „semeţ” şi „foarte arogant” chiar de către Regina Maria, „neavând reputaţia de a fi un bărbat foarte amabil”. Colonelul Ion Antonescu, şeful biroului de operaţiuni al generalului Prezan, cu care Pétin era în legătură zilnică, nu s-a plâns public în timpul războiului. Mult mai târziu, după ce a recunoscut că francezii „ne-au învăţat să purtăm un război”, a adăugat cu amărăciune că „tot ei ne-au umilit zilnic prin lipsa de tact şi trufia lor”.

Participând însă împreună la activităţi sociale, instrucţii, împărţind aceeaşi hrană, mulţi ofiţeri români şi francezi au ajuns să se înţeleagă şi să se preţuiască mai mult unii pe alţii.

„Relaţiile dintre MMF şi gazdele lor române n-au fost idilice. Încordarea şi conflictul au existat împreună cu respectul, afecţiunea şi camaraderia. Toate acestea, au fost puse în umbră de dorinţa de a reorganiza armata română” (Glenn E. Torrey). Peste ani, I.G. Duca i se destăinuia lui Berthelot, spunând că prezenţa MMF a inspirat încredere, „acel factor imponderabil care, din timpuri imemoriale, a hotărât soarta bătăliilor”. Efortul comun în reorganizarea armatei a fost surprins cel mai inspirat de C. Argetoianu în „Memoriile” sale: „Francezii ne-au arătat drumul, dar noi l-am parcurs singuri”.

Succesul colaborării franco-române în procesul de reorganizare şi reînarmare a fost demonstrat „într-un mod impresionant” (Glenn E. Torrey) în cursul operaţiunilor militare din vara anului 1917. În episoadele viitoare vom rememora epicele bătălii de acum un secol purtate în jurul localităţilor Mărăşti, Mărăşeşeti şi Oituz.

 

(Surse: Glenn E. Torrey - România în Primul Război Mondial, Ed. Meteor, 2014; Constantin Kiriţescu – Istoria războiului pentru întregirea României, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989; Pamfil Şeicaru - România în marele război, Editura Eminescu, 1994)