Asemeni unei colonii, România a devenit în ultimii 25 de ani un stat sărac. În rândurile care urmează încercăm să dăm doar câteva sugestii pentru ca România să iasă din starea de înapoiere economică în care a fost aruncată de privatizarea sălbatică şi deosebit de păguboasă.

Un răspuns tranşant (categoric) la această întrebare este dificil de formulat, fără a apela la definiţiile lingvistice şi de teoria economică privind conceptele de colonie, putere colonială, independenţă economică şi suveranitate.

După îndelungi amânări, în care aproape că ruginise fierul ghilotinei, capetele şmenarilor din fotbalul românesc au căzut. Au trebuit opt ani pentru ca aceşti derbedei să fie puşi cu botul pe labe, în ceea ce s-a chemat Dosarul Transferurilor.

Deşi mulţi bocesc şi acum ruperea USL, totuşi nu putea dura la nesfârşit această zburdălnicie pe imaşul politicii. La adăpostul a 70%, guvernul USL s-a simţit ca-n sânul lui Avram. Şi-n plus să-l mai ai la Cotroceni şi pe duşmanul de moarte spre care să poţi arăta tot timpul cu degetul ca să-ţi maschezi impotenţele.

Este clar pentru oricine că scopul final al oricărei politici şi al oricărei administrări unei ţări trebuie să fie bunăstarea, sănătatea şi satisfacţia existenţială a populaţiei respective. Sursa tuturor acestora este bogăţia respectivei societăţi, în caz contrar sărăcia respectivei societăţi.

Mariajul dintre Crin şi Victor s-a încheiat cu finalizare. Pentru preşedintele Băsescu, scos definitiv din paralizia celor 70% care îl ţintuiau la pământ.

Lecţia Ucrainei ar trebui să sune bine celor care de ani buni încoace iau peste picior UE şi valorile occidentale. Am fi ajuns foarte uşor într-o situaţie similară, dacă eram în afara mecanismelor europene.