Pe data de 10 mai au început atacul asupra trupelor cehoslovace, iar pe 20 mai ofensiva era generală pe întreg frontul. Este ocupat oraşul Miskolc, trupele cehoslovace bat în retragere şi cer ajutor românilor, care întăresc capul de pod de la Tokaj.

Peste trei zile este lansată o contraofensivă la care participă şi detaşamentul constituit sub conducerea colonelului Constantin Dragu, în forţă de cinci batalioane și jumătate de infanterie, 4 baterii şi 2 plutoane de cavalerie. Cehoslovacii ajung la patru kilometri de Miskolc, dar sunt atacaţi şi se retrag cu pierderi, fapt care îi determină pe români să-şi întărească poziţiile defensive. Între 25-30 mai, trupele româneşti resping puternice atacuri zilnice, inclusiv cu trenuri blindate. De menţionat că trupele roşii aveau la dispoziţie pe întreg frontul 9 trenuri blindate, în timp ce românii aveau unul singur. În dimineaţa zilei de 31 mai, după un violent bombardament de artilerie, forţele roşii trec la ofensivă atât împotriva noastră, cât şi a cehoslovacilor. Românii resping atacurile cu pierderi, aducând tot mai multe ajutoare în capul de pod, inclusiv trenul blindat şi o baterie de autotunuri. Acţiunea inamicului pe frontul românesc scade în intensitate, fiind respins cu o ripostă intensă de artilerie şi mitraliere, dar flancul stâng cehoslovac cedează pe valea Hornád (Hernád). Trupele române sunt nevoite să restrângă frontul capului de pod pe aripa dreaptă, pentru a nu fi învăluite. Luptele se reiau şi durează neîntrerupt în zilele de 1 şi 2 iunie. La nord, trupele cehoslovace cu efective reduse se retrag descoperind flancul român drept. Inamicul se infiltrează şi ocupă Mezőzombor şi instalează artileria, care bombardează capul de pod de la Tokaj. Aripa românească serios ameninţată începe retragerea, CTT decide evacuarea capului de pod şi retragerea trupelor la est de Tisa, ceea ce s-a petrecut în deplină ordine în noaptea dintre 2 şi 3 iunie. Inamicul care a încercat să urmărească trupele noastre a fost respins de ariergărzi. Un batalion din Regimentul 14 unguresc a trecut Tisa la 5 iunie, dar, atacat simultan dinspre nord şi sud, este respins cu pierderi grele, inclusiv comandantul batalionului căzând în luptă. Încercările de traversare a râului din zilele următoare au acelaşi rezultat.

Pe frontul cehoslovac, trupele ungare continuă ofensiva, ajungând la 30 km vest de Csap (Chop, Ucraina ), ameninţând aripa dreaptă a trupelor române. Dacă ar fi reuşit să înainteze în spaţiul dintre Munţii Maramureşului şi Tisa, spre calea ferată Csap - Tiszaújlak (Vîlok, Ucraina) - Hust, ajutaţi şi de bandele ucrainene bolşevice din Munţii Maramureşului, apărarea românească ar fi fost întoarsă şi legătura dintre Transilvania şi Galiţia compromisă. În această situaţie, MCG ordonă întărirea puternică a sectorului de nord, aducând noi trupe, unele proaspăt recrutate, altele mutate de pe alte sectoare din nordul Tisei. Este ocupată zona Chop-Mukachevo, în scopul de a împiedica trupele ungare să înainteze pe teritoriul dintre munţi şi Tisa şi a face joncţiunea cu bolşevicii ruşi. De asemenea, s-a luat legătura cu armata poloneză pentru a supraveghea căile de comunicaţii spre Mukachevo. Oricum, polonezii ne erau datori, deoarece şi noi am răspuns chemării lor în ajutor.

Conflictul polono-ucrainean din Pocuţia

În primăvara lui 1919, izbucneşte conflictul armat între polonezi şi ucraineni, pe motiv că aceştia din urmă ocupă teritorii poloneze din Galiţia. În ciuda intervenţiei diplomatice a aliaţilor, conflictul continuă, la 13 mai polonezii începând operaţiunile ofensive împotriva ucrainenilor. Neavând trupe suficiente pentru a-i respinge pe ucraineni din Pocuţia, Marele Stat Major polonez cere concursul trupelor române, solicitându-le să înainteze la sud de Nistru până la linia Tumacz – Ottynia – Sodzavisk şi dacă este posibil să ocupe Delatyn. Guvernul român aprobă cererea polonezilor, pe motiv că aveam neapărată nevoie de a stabili o legătură directă între trupele noastre din Bucovina şi cele din nordul Transilvaniei, devenind astfel necesară stăpânirea căii ferate Cernăuţi – Colomeea – Frasini (Ucraina) – Sighetu Marmaţiei. Prin această mişcare se evita posibilitatea joncţiunii dintre trupele bolşevice cu bandele ucrainene din Maramureşul istoric, de la nord de Tisa, ameninţând flancul drept al trupelor române prinse în luptă cu trupele ungare în capul de pod Tokaj.

Pe data de 22 mai, MCG ordonă ca Divizia 8 Infanterie să treacă frontiera bucovineană şi să înainteze între Nistru şi munţi până la linia Nadvorna – Ottynia – Niezviska, iar Grupul de nord din Transilvania să pună stăpânire pe linia de comunicaţii ce lega Colomeea (pe Prut, în Ucraina) de Sighetu Marmaţiei. Ordinul se execută în ziua de 24 mai, iar la intrarea în Pocuţia se dă o proclamaţiune prin care era adus la cunoştinţa populaţiei că „armata română nu se războieşte cu armata ucraineană şi nici cu populaţia civilă” şi „asigura pe toţi că trupele române vor respecta viaţa şi averea tuturor locuitorilor paşnici şi că administraţia va continua să lucreze după vechile legi ale ţării, executată de funcţionarii proprii”. Rezistenţa opusă trupelor române a fost slabă. Comandamentul român a transmis şi trupelor ucrainene scopul şi necesitatea acţiunii noastre, solicitând acestora retragerea la nord de calea ferată Stanislav – Nadvorna. La 27 mai polonezii ocupă Stanislav, ajungând în contact cu trupele române. Ostilităţile dintre polonezi şi ucraineni continuă, iar trupele române rămân în Pocuţia până când polonezii aduc suficiente trupe cu care să ocupe provincia, aşa că trupele române încep retragerea la 17 august şi o încheie la 25 august, stabilindu-se pe frontiera estică a Bucovinei.

Regiunea istorică Pocuţia

Regiunea Pocuţia, pe care regele polonez Vladislav a dat-o zălog (iniţial a fost vorba de Halici, apoi de întreaga regiune) lui Petru I Muşat, ginerele său, la 20 ianuarie 1388, pentru un împrumut de 3.000 de galbeni (493,44 kg argint fin), cu scadenţa pe trei ani. Împrumutul nu a mai fost plătit niciodată, Petru I luând în stăpânire provincia, stăpânită apoi şi de Alexandru cel Bun. Când Moldova trecea prin clipe grele, polonezii au reocupat Pocuţia. Ştefan cel Mare o preia parţial la 1490 şi în totalitate la 1502, dar disputa se reia la moartea marelui domnitor. Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, alungă garnizoanele poloneze din Pocuţia la 1509, ba chiar trece Nistrul şi asediază Cameninţa. De-a lungul întregii istorii medievale Pocuţia a fost subiect de dispută între Moldova şi Polonia. Tot pentru Pocuţia, Petru Rareş a fost înfrânt la Obertyn la 1531. În 1772 este ocupată de Austria şi va rămâne aşa până la 1918. La această dată, Pocuţia, ca, de altfel, întreaga Galiţie orientală, era un mozaic de populaţii: ucraineni, români, polonezi, ruşi, germani, evrei. În 1919, deşi ocupată de trupele române, dar România nu o revendică Antantei, cu toate că la 22 iulie 1919 Consiliul Evreiesc din Pocuţia ceruse insistent ca „armata română să rămână în Pocuţia”. În 1921, la Riga este semnat tratatul ce stabileşte graniţele Poloniei, care includ Pocuţia şi Lvovul. După 1945, Pocuţia intră în componenţa Ucrainei. (Va urma)

(SURSE - General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei, Editura Militară, 2009; Cristian Negrea, Războiul româno-ungar de la 1919)

Explicaţii foto: 
1. Bande bolşevice ucrainene şi ruse în Galiţia
2. Regele Ferdinand este întâmpinat de oficialităţile oraşului eliberat Békéscsaba
3. Leon Trotsky (Lev Davidovich Bronshtein) comandantul şi făuritorul Armatei Roşii, trece în revistă trupele pe front, în anul 1919
4. Situaţia pe frontul de la Tisa în 3 mai 1919

Citeşte pe aceeaşi temă: Răboiul româno-ungar din 1919 – Bătălia de pe Tisa (I)