În momentul declanşării ofensivei ungare din 20 iulie 1919, Comandamentul Trupelor din Transilvania (CTT), dispune forţele disponibile în două eşaloane, de-a lungul Tisei, de la Csap (Chop, în Ucraina), până la confluenţa cu Mureşul, un front lung de peste 300 km.

 

Primul eşalon era compus din aproximativ 49.000 de oameni în acoperire de-a lungul râului, jumătate dintre ei fiind dispuşi eşalonat în adâncime, pe poziţii succesive de apărare. Al doilea eşalon de aproximativ 48.000 de soldaţi era grupat în adâncime, înapoia centrului dispozitivului. Această dispunere de forţe permitea să se facă faţă, în prima fază, ofensivei inamice ce ar fi trecut Tisa, să-i întârzie înaintarea şi să-i macine forţele câştigând timp. Prin dispozitivul eşalonat se asigura o bună economie a forţelor în timp şi spaţiu, grupările putându-se sprijini reciproc. Totodată, putea stânjeni avansul inamic prin contraatacuri locale care ar produce pierderi şi ar fixa forţele, în vederea declanşării fazei a doua.

Faza a doua a operaţiunii consta într-un contraatac decisiv, executat de masa de forţe ce se va constitui în spatele liniilor româneşti din primul eşalon. Generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania, va însărcina cu conducerea acestui grup de manevră pe unul dintre cei mai capabili generali români ai momentului, generalul Traian Moşoiu. Trebuie precizat că în cei trei ani de război armata română şi corpul ofiţerilor ajunseseră la un nivel înalt de profesionalism, trupele erau bine echipate şi instruite. În plus, dacă în prima fază a războiului din 1919 fuseseră echipate şi trimise pe front două divizii ardelene (D16 I comandată de general Alexandru Hanzu, şi D18 I, comandată de general Dănilă Papp), acum erau disponibile încă două: Diviziile 20 şi 21 infanteire  precum şi 2 batalioane voluntari (Cloşca şi Crişan) şi trei regimente (Alba Iulia, Avram Iancu şi Horea), compuse din soldaţi experimentaţi pe fronturile din Italia sau Galiţia, cu toţii gata de luptă.

Ofensiva bolşevică ungară a fost declanşată într-un moment în care Armata Roşie nu a putut ataca în Basarabia pe Nistru, fiind reţinută de luptele din Ucraina cu naţionaliştii şi trupele ruse albe. În plus, polonezii intraseră în Galiţia orientală, făcând joncţiunea cu trupele române, astfel că era tăiată orice comunicare între trupele bolşevice pe aici. Spatele frontului din Transilvania era asigurat cu trei zile înainte de începerea ofensivei.

În preziua ofensivei împotriva României, aproape întreaga armată ungară se concentrase pe Tisa. Rămăsese doar o treime din Divizia 3 pe frontiera cehoslovacă, două divizii roşii de muncitori în Budapesta, Divizia 8 numai cu infanteria la vest de Dunăre (artileria fiind trimisă pe frontul român) şi 3 brigăzi de grăniceri care păzeau celelalte frontiere, respectiv cea cehoslovacă, sârbă şi austriacă.

Armata ungară era grupată la data ofensivei în 4 corpuri de armată, cu un total de 10 divizii de infanterie, 7 brigăzi mixte independente şi un detaşament „Szanto” de mărimea unei divizii. La acestea se adăugau un număr variabil de batalioane de gardă roşie (voluntari internaţionali, mulţi dintre ei ruşi). Forţa ofesnivă era de 175 batalioane, 10 escadroane cavalerie şi 85 baterii de artilerie, un total de aproximativ 100.000 de oameni şi 314 guri de foc. Atacul urma să fie dat de-a lungul râului, fiind concepute trei zone de concentrare, cea mai puternică la Szolnok, în centru, şi două secundare, la nord la Tokaj – Miskolc şi la sud în zona localităţii Csongrád. Un total de circa 70.000 de oameni era gata de atac.

Lor li se opuneau trupele române din Transilvania, 8 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie, plus trupe nedivizionare cum ar fi brigăzile 11 şi 12 artilerie, 7 baterii de munte şi 2 autotunuri, două trenuri blindate. Mai existau cele 2 batalioane de ardeleni (Cloşca şi Crişan) şi cele trei regimente de voluntari ardeleni (Alba Iulia, Avram Iancu şi Horia), ca trupe de etapă, precum şi 3 companii grăniceri. Un total 95 batalioane, 58 escadroane şi 85 de baterii. 90.000 de oameni eşalonaţi în adâncime, gata de apărare. În rezerva generală, forţă combatantă de 48.000 de oameni. După cum se observă, românii se aflau în superioritate numerică şi în dispozitiv defensiv, fapt care dezavantajează atacatorul. Surpriza nu a putut fi realizată, din moment ce comandamentul român se aştepta la atac, ba chiar aveau şi informaţii asupra concentrărilor de trupe.

 

Ofensiva ungară

 

Ofensiva ungară începe concomitent în zorii zilei de 20 iulie în cele trei regiuni destinate, Tokaj, Szolnok şi Csongrád – din start un atac problematic, deoarece se desfăşura pe direcţii deloc convergente, cum ar fi trebuit să fie, pentru a avea posibilitatea să prindă şi să încercuiască importante forţe române încă din primele faze ale atacului. În plus, punctele de forţare erau depărtate unele de altele (150 km între corpul de nord şi cel central şi 100 km între cel central şi cel de sud) astfel că nu puteau veni unul în ajutorul altuia şi nu puteau executa manevre de învăluie şi încercuire a forţele române. Apoi, ordinele CTT erau clare: acolo unde nu se putea rezista cu succes, trupele române trebuiau să se retragă ordonat, pas cu pas, prin luptă.

După prima zi de ofensivă situaţia era următoarea: pe frontul Grupului de Nord inamicul ocupase un cap de pod de 14 km lăţime şi 5 km adâncime, în care reuşise să introducă aproximativ 4 batalioane; pe frontul Grupului de Sud în faţa Szolnokului, un cap de pod pe un front de 20 km şi adâncime de 9 km, în care se aflau cam 2 regimente din D7 inamică şi trei capete de pod, toate realizate de D2 inamică.

În ziua următoare ofensiva ungară continuă, dar trupele române contraatacă în câteva puncte, sunt ocupate şi reocupate prin luptă câteva localităţi. Inamicul înaintează greu, liniile române se retrag în ordine până la punctele stabilite în prealabil de CTT, de unde nu mai cedează. Inamicul consolidează câteva capete de pod şi continuă debarcarea trupelor peste Tisa. La sfârşitul zilei de 22 iulie, inamicul, în cele trei zile de ofensivă, reuşise să edifice capete de pod solide ce asigurau trecerea celorlalte forţe peste râu şi continuarea ofensivei. În spatele liniei întâi româneşti, CTT dispunea însă de Grupul de Manevră condus de generalul Traian Moşoiu (2 divizii de infanterie, o divizie de cavalerie, brig. 5 roşiori şi o parte din infanteria diviziilor 20 şi 21 ardelene plus artilerie, care va lovi ca un ciocan la momentul potrivit). Planurile contraofensivei româneşti erau gata. Zilele regimului bolşevic ungar erau numărate.

 

Contraofensiva românească

 

În dimineaţa zilei de 22 iulie, generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General (MCG) însoţit de colonelul Ion Antonescu (viitorul mareşal şi conducător al ţării în Al Doilea Război Mondial), şeful biroului operaţiuni din MCG, soseşte la Oradea şi va rămâne în zona de operaţiuni până la ocuparea Budapestei.

Generalul Ştefan Panaitescu, şeful de stat major al Comandamentului Trupelor din Transilvania (CTT) expune, în linii generale, planul de manevră conceput pentru contraatacul inamicului, acţiune plănuită să înceapă încă din 23 iulie. Planul prevedea următoarele: „inamicul va fi atacat pe frontul Barcăului de către Grupul de Sud, iar între Tisa şi Barcău în flancul drept, de către Grupul de Manevră general Moşoiu. În cursul zilei de 22 şi în noaptea de 22 spre 23, Grupul general Moşoiu va executa marşurile de apropiere. Grupul de Nord va căuta să se menţină cu orice preţ pe linia pe care se găseşte, la nevoie, prin contraatacuri, să respingă pe inamic”. În acelaşi timp, Grupul de Sud, în sectorul Szolnok, prin manevre abile, va atrage cât mai multe forţe duşmane, dar nedepăşind linia stabilită de CTT, care trebuia menţinută cu orice preţ. Grupul de Manevră al generalului Moşoiu va ataca în flanc şi spate trupele inamice trecute de Szolnok, atac ce urma să se desfăşoare între Tisa şi Barcău, cu toată energia, distrugând în cel mai scurt timp toate forţele duşmane care au trecut Tisa. Cu alte cuvine, prin retragerea pas cu pas, în luptă, erau atrase cât mai multe trupe inamice adânc în dispozitiv, unde urma să fie atacate cu toată forţa de Grupul Traian Moşoiu.

Pregătirile fiind terminate, trupele române dezlănţuie contraofensiva în zorii zilei de 24 iulie, la ora 4.00. Rezistenţa inamică este înfrântă după atacuri feroce, inamicul este fixat pe frontul confluenţei Barcăului cu Tisa, încercuit  şi distrus; în alte zone ale frontului inamicul se retrage în debandadă. În această primă zi a contraofensivei apare în ordinele date de generalul Prezan ideea de trecere a Tisei până la completa zdrobire a inamicului, implicit prin ocuparea Budapestei.

În seara zilei de 25 iulie rezultatul contraofensivei era strălucit, inamicul retrăgându-se în debandadă aproape de pe întreg frontul. Se impunea urmărirea  lui şi desăvârşirea victoriei prin zdrobirea totală a unei eventuale regrupări în zona Szolnok şi eventual, trecerea Tisei odată cu el, în urmărire. În acest sens, Grupul de Manevră reia înaintarea în zorii zilei de 26 iulie, la ora 4.00, pe două coloane. CTT ordonă ca „urmărirea să se facă şi dincolo de Szolnok, dacă se va putea păşi repede pe urma inamicului”. În faţa podurilor de şosea şi cale ferată de aici ajung primele brigăzi româneşti care le ţin sub tiruri de artilerie şi infanterie, acoperind înaintarea trupelor care ar putea să se angajeze în traversarea râului. Trupele de urmărire ajung însă prea târziu, inamicul aruncând podurile în aer. Trupele ungare în retragere se aruncă în Tisa, după descrierea lui Radu Cosmin în „Românii la Budapesta”, cei care au reuşit să treacă podurile înainte de a fi aruncate în aer aruncându-şi armele să poată fugi mai repede, strigând că „români nu iartă!”. În seara zilei de 26 iulie 1919, întreg malul stâng al Tisei era curăţat de inamic.

 

Trecerea Tisei şi ocuparea Budapestei

 

Generalul Mărdărescu propune generalului Prezan „urmărirea imediată a inamicului peste Tisa până la distrugerea lui completă”. Răspunsul MCG vine în seara de 26 iulie: „Trebuie să urmăriţi pe inamic până la completa lui distrugere. În acest scop, vi se mai pune la dispoziţie Regimentul vânători de munte şi Diviziile 2 şi 7 inf. Operaţiunea trebuie executată cu toată energia, pentru a profita de panica în care se găseşte inamicul şi a nu-i da timp să se reculeagă”. De data asta, românii nu vor repeta greşeala din aprilie. Generalul francez Franchet d’Esperey chiar o spune explicit imediat ce află despre desfăşurarea operaţiunilor militare: „ar fi o greşeală ca românii să se oprească din nou pe Tisa”.

Pregătirile pentru trecerea Tisei se înteţesc, astfel, pe toată lungimea râului încep demonstraţii de forţă, trageri de artilerie, incursiuni din ce în ce mai îndrăzneţe, atât pentru testarea rezistenţei inamice şi a grupării de forţe, cât şi prin mascarea locului şi manevrei adevăratei treceri. Era luat în considerare eşecul tentativei de la Szolnok, din 26 iulie, când brigada a 12-a ar fi trebuit să teacă Tisa odată cu trupele maghiare în retragere şi să ocupe un cap de pod împiedicând distrugerea podurilor. Generalul Moşoiu nu mai încearcă din nou a doua zi, deoarece concluzia împărtăşită şi de generalul Prezan este că trecerea la Szolnok „nu se poate face prin surprindere după cum se credea ieri, nu este bine să se forţeze acţiunea pentru că scopul poate fi atins printr-o operaţiune indirectă şi fără sacrificii”. Inamicul completase distrugerile la poduri şi se întărise pe malul opus, crezând că aici vor încerca românii să treacă. Pentru a prelungi iluzia la maxim, demonstraţiile militare continuă.

La 27 iulie generalii Prezan şi Mărdărescu au o întrevedere la Oradea, unde se stabilesc deplasările şi concentrările de trupe în vederea forţării Tisei. Pe tot parcursul zilelor următoare continuă inducerea în eroare a inamicului. În capul de pod de la Tiszalök este trecut încă un batalion peste Tisa.

Instrucţiuni operative ale MCG către CTT din 28 iulie, ora 23.50: „Pentru a nu da inamicului timp să-şi repună trupele în mână şi să le regrupeze, este absolut necesar să se reia urmărirea. În consecinţă se ordonă: trecerea Tisei va trebui să se facă în noaptea de 29/30 iulie pe tot frontul. Atacul principal se executa în sectorul Tisza Kores – Fegyvernek, aruncându-se podurile în preajma acestor 2 localităţi. După stabilirea capului de pod, toată cavaleria, întărită cu regimentul vânători de munte, autotunurile şi 2-3 baterii de câmp va fi trimisă înainte, cu misiunea de a cădea în spatele celor 2 grupă de forţe inamice, a le tăia legătura cu Budapesta şi a le împiedica să se unească”.

Forţele inamice estimate erau de circa 55.000 de oameni pe Tisa (14.000 în nord în regiunea Tokaj – Miskolc, 19.000 în regiunea Szolnok, între ele 8-9.000 de oameni din detaşamentul „Szanto” şi Brigada 80 internaţională, 15.000 în regiunea Csongrád. În interiorul Ungariei, 7.000 de oameni la vest de Dunăre (divizia 8), 19.000 de oameni la Budapesta în 2 divizii roşii de lucrători, în total aproximativ 85-90.000 de oameni.

Comandamentul român dispunea de 10 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie, prin aducerea D7I de pe frontul de est, D2I din Oltenia, şi alte forţe mobilizate, un total de circa 120.000 de oameni.

La 29 iulie, ora 3.05 artileria română lungeşte tirul peste râu, iar Regimentul 9 vânători condus de colonelul Gheorghe Rasoviceanu începe trecerea Tisei în bărci, la nord de Szolnok, unde râul face o buclă. Două companii de pontonieri au început la ora 5.00 construcţia unui pod care este terminat la ora 7.15. Artileria diviziei este trecută pe pod, iar până la ora 11.00, întreaga D2 vânători este pe malul drept al Tisei, urmată de D1 Vt. Până seara sunt ocupate mai multe localităţi şi capturate mai multe depozite de arme şi muniţii. Capul de pod avea o dezvoltare de 10 km, aici fiind trecute deja trei divizii din Grupul general Moşoiu. În sectorul de la sud Tokaj cele trei batalioane trecute peste râu continuă acţiunea, iar la sud, pe frontul D18 I inamicul se retrage în faţa incursiunilor române, fapt care arăta că inamicul renunţase la apărarea pe linia Tisei şi pregătea o acţiune în interior.

Între timp, grupurile general Holban şi Moşoiu lărgesc capul de pod la nord de Szolnoc, iar trupele continuă să treacă peste podul de pontoane în prezenţa Regelui Ferdinand, Reginei Maria şi a generalului Prezan. Timp de trei zile, regele, regina şi şeful MCG asistă la trecerile peste Tisa, ba chiar înaintează până la posturile înaintate, îmbărbătând cu prezenţa lor soldaţii şi ofiţerii, şi aşa cu moralul deosebit de ridicat.

În zilele următoare, urmărirea şi dezorganizarea forţelor inamice continuă. Doar în câteva puncte a fost întâmpinată o rezistenţă mai serioasă, înlăturată cu ferocitate. Sunt interceptate toate comunicaţiile cu Budapesta, tăind căile de retragere ale forţelor inamice, care încep să se predea rând pe rând. În retragerea grăbită Divizia 6 bolşevică abandonează pe marginea drumului, cale de peste 15 km, cantităţi enorme de muniţii de infanterie şi artilerie precum şi multe mitraliere. La 3 august generalul Rusescu, cu patru sute de călăreţi şi două secţii de mitraliere, intră în Budapesta şi ocupă cazarma Herzog Iosif, aşteptând atacul diviziilor de lucrători bolşevici, care nu se mai petrece.

A doua zi, în 4 august, intră grosul trupelor, care defilează pe bulevardul Andrássy în faţa generalului Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania. Trupele ungare sunt dezarmate în totalitate, iar românii iau măsuri pentru reînceperea aprovizionării capitalei maghiare. Kun Béla şi alţi membri ai guvernului bolşevic fug în Uniunea Sovietică, prin Austria, cu acte false. Liderul bolşevic ungur va rezista în URSS până în 1938, anul marii epurări, când va fi executat din ordinul lui I.V. Stalin. Trupele române rămân în Budapesta până în 7 noiembrie 1919, iar până în martie 1920 întreg teritoriul Ungariei este evacuat.

 

Stalin: "România trebuie nimicită"

Înfrângerea bolşevicilor în Ungaria a generat furia conducătorilor de la Moscova. Stalin se afla pe frontul de la Ţariţîn (viitorul oraş Stalingrad), apoi a activat o perioadă pe frontul polonez, de unde i-a scris liderului suprem bolşevic, Vladimir Ilici Lenin, la câteva luni după pacificarea Ungariei de către armata română. Stalin propunea cinic distrugerea României.

„Stalin spera ca baionetele Armatei Roşii aveau să declanşeze revoluţia mondială. În 24 iulie 1920, într-o telegramă către Lenin, care trata victoria asupra Poloniei ca pe un fapt împlinit, el a propus «să se ridice problema unei insurecţii în Italia şi statele precare precum Ungaria şi Cehoslovacia (România va trebui nimicită)»” – din Oleg V. Hlevniuk – „Stalin. O nouă biografie a unui dictator”, Ed. Litera 2017, după ediţia publicată de Yale Univ. în 2015, pag 95.

 (SURSE - General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei, Editura Militară, 2009; Cristian Negrea, Războiul româno-ungar de la 1919; Jurnal de operaţiuni al Comandamentului trupelor din Transilvania, 1918 – 1921)

Explicaţii foto: 
1. Schiţa bătăliei de pe Tisa
2. Trupe române construiesc un pod plutitor peste râu
3. Artilerişti şi cavalerişti români în Budapesta
4. Suveranii României asistă la trecerea trupelor peste Tisa
5. Generalul Gheorghe Mărdărescu pe terasa hotelului Gellért din Budapesta
6. Vehicul feroviar blindat
7. Generalul Ştefan Panaitescu pe terasa terasa hotelului Gellért din Budapesta
8. Trupe româneşti în marş prin Budapesta

Citeşte şi: Răboiul româno-ungar din 1919 – Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta