Trupele ungare au fost dezarmate în totalitate, iar românii iau măsuri pentru reînceperea aprovizionării cu alimente a capitalei maghiare. Kun Béla şi alţi membri ai guvernului bolşevic fug în Uniunea Sovietică, prin Austria, cu acte false. Liderul bolşevic ungur va rezista în URSS până în 1938, anul marii epurări, când va fi executat din ordinul lui I.V. Stalin.

Dacă la începutul ofensivei boleşvice peste Tisa, din vara anului 1919, în anumite sectoare ale frontului armata română a fost atacată „pe la spate” de locuitori unguri înarmaţi, conduşi de agenţi infiltraţi, odată cu contraofensiva română lucrurile s-au schimbat. „În toată zona cuprinsă între Tisa şi Dunăre populaţia maghiară a primit armata română în linişte, cu încredere şi bunăvoinţă, dându-şi seama ea este purtătoarea ordinei şi siguranţei avutului, onoarei şi vieţii cetăţenilor”, notează comandantul trupelor din Transilvania, generalul Gheorghe Mărdărescu.

La intrarea trupelor române în Budapesta, care la acea dată avea în jurul a 1,6 milioane de locuitori, populaţia era o masă amorţită de suflete din cauza suferinţelor la care fusese supusă de regimul bolşevic. La defilarea trupelor române pe Bulevardul Andrássy, în ziua de 4 august, „în toate părţile se vedeau copii, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei agitând batiste albe şi plângând chiar, la ideea că au fost salvaţi de teroarea bolşevică.”

Deşi alimentele nu lipseau din Budapesta, acestea nu ajungeau la populaţie, ci erau distribuite exclusiv familiilor celor care luptau pe front, astfel că în pieţe se găseau cu preponderenţă dovleci, hrana de bază a budapestanilor în acele zile. Armata română şi comandanţii ei s-au văzut în scurt timp copleşiţi de multele probleme administrative care trebuiau rezolvate, fiind gata în acelaşi timp de reluarea operaţiunilor militare. Generalul Ştefan Holban a fost numit guvernator al Budapestei, secondat de şeful său de stat major, lt.col. Vasilescu Christea, iar de la Bucureşti a fost trimis ministrul plenipotenţiar Constantin Diamandy, cu vastă experienţă diplomatică, pentru a ajuta la adminstrarea ţării şi a capitalei ungare. Teritoriul ocupat dintre Tisa şi Dunăre a fost împărţit în zone de divizii care trebuiau să asigure menţinerea ordinii, dezarmarea restului armatei şi a populaţiei, protejarea administraţiei maghiare. Reluarea comunicaţiilor telefonice şi telegrafice a fost permisă doar autorităţilor civile, circulaţia feroviară a fost reluată şi ea sub controlul strict al militarilor români. S-au acordat autorizaţii de liberă circulaţie pentru 1.200 de funcţionari guvernamentali care se ocupau cu aprovizionarea oraşelor. În scurt timp s-a constatat că trenurile expediate în teritoriu pentru a aduce alimente în capitală şi în alte oraşe se întorceau aproape goale. Funcţionarii care se ocupau cu aprovizionarea stocau mărfurile în depozite pentru a fi speculate, înmulţindu-se totodată cazurile de contrabandă, toate sub oblăduirea administraţiei maghiare corupte.

Gorniştii români anunţă retragerea trupelor române

Când Comandamentul român s-a convins că este neînlăturabilă reaua credinţă a organelor oficiale maghiare în chestiunea aprovizionării, a numit delegaţi speciali din partea armatei române care să se ocupe atât de strângerea alimentelor, cât şi cu transportul şi distribuţia lor către populaţie.

Rechiziţiile de alimente pentru trupele române au fost limitate la strictul necesar traiului trupelor, prisosul fiind oferit populaţiei. În Budapesta şi comunele limitrofe orice fel de rechiziţii au fost interzise, fiind trimise trenuri sub pază către regiunea Debreţinului, de unde au fost aduse legume, în special cartofi şi alte alimente. Toate manutanţele armatei române care nu erau strict necesare au fost puse la dispoziţia administraţiilor locale pentru coacerea pâinii. Toţi caii care au devenit improprii nevoilor armatei au fost împuşcaţi şi cedaţi abatoarelor pentru populaţie. A fost stabilit un orar zilnic pentru două perechi de trenuri alimentare care se ocupau exclusiv cu aprovizionarea Budapestei, iar Grupul general Traian Moşoiu a fost însărcinat să trimită 10-15 vagoane de grâu şi 10 vagoane de legume. S-a intervenit inclusiv la Marele cartier general (MCG) pentru a se identifica o cantitate de grâu ce prisoseşte în România pentru a fi vândută Ministerului de alimentare maghiar. S-au înfiinţat câteva cantine pentru cei mai săraci budapestani unde li s-a servit zilnic, gratuit, hrană caldă. La fel au procedat corpurile de trupă ale armatei române care au hrănit zilnic bătrâni, femei şi copii.

În urma cercetărilor întreprinse de patrulele mobile ale armatei, au fost descoperite tone de alimente dosite în depozite frigorifice, de Societatea de alimentare Haditelmin, patronată de Ministerul de resort ungar prin funcţionari corupţi: 50.000 kg carne de vacă, 20.000 kg carne de porc, 20.000 kg carne sărată şi 100.000 kg untură, toate fiind distribuite apoi populaţiei de către Comandamentul trupelor române. Jumătate din cantitatea de alimente aflată în depozitele de subzistenţă ale armatei bolşevice (rezerva de stat) a fost distribuită şi ea populaţiei. S-a liberalizat comerţul cu făină pentru a evita specula, iar la mori s-a impus plata în dijmă (natură), făina rezultată astfel fiind distribuită pentru nevoile populaţiei.

În fine, după ce dezarmarea populaţiei a luat sfârşit, s-a acordat dreptul de întrunire pentru cetăţeni, s-a normalizat apariţia ziarelor (interzise de bolşevici), s-a reluat aprovizionarea capitalei cu lemne şi cărbuni. În 16 zile de la ocuparea Budapestei, viaţa şi-a reluat cursul firesc, iar noile autorităţi ungare au început să-şi reclădească administraţia şi noua armată naţională.

 

Retragerea din Ungaria

Trupele române au rămas în Budapesta până în data de 7 noiembrie 1919, când s-a dat ordinul retragerii din singura capitală ocupată de forţele Antantei în timpul conflictelor militare din perioada 1914-1920. Operaţiunile au fost dirijate de Comandamentul trupelor din Transilvania care se mutase în Oradea Mare.

„La intrarea unităţilor din garda albă în Budapesta (noua armată naţională a lui Miklós Horthy - n.r.), care a urmat imediat după retragerea ultimelor elemente din Divizia I vânători, populaţia din capitala Ungariei n-a făcut nicio manifestaţie şi n-a arborat niciun steag”, nota generalul Gheorghe Mărdărescu.

Retragerea s-a făcut în etape, trupele române deplasându-se de la Dunăre către Tisa, unde au iernat. În februarie 1920 retragerea s-a reluat, de la Tisa către frontierele actuale ale României. La 11 martie 1920 oraşul Debreţin a fost predat autorităţilor ungare, în prezenţa membrilor misiunilor interaliate. Până în data de 28 martie 1920 întreg teritoriul Ungariei este evacuat, aşa cum s-a stabilit de comun acord cu aliaţii.

Ajuns pe teritoriul naţional, în spatele graniţei aflată deja sub pază, Comandamentul trupelor din Transilvania a întocmit un proiect de grupare a forţelor armate, corespunzător noii situaţii create, şi l-a înaintat Marelui Cartier General spre aprobare. La 20 aprilie 1920, exact după un an de la intrarea armatei române în Oradea Mare, toate operaţiunile militare din războiul româno-ungar erau încheiate.

Cu credinţă în Dumnezeu, curaj şi multă determinare, soldaţii armatei române au scris una dintre cele mai uimitoare şi eroice pagini din istoria naţiunii. Jertfa lor a fost uluitoare, atât prin suferinţele îndurate de-a lungul a patru ani de război, cât şi prin puterea de sacrificiu. Atât ei, cât şi comandanţii lor, de la soldat şi până la general, alături de oamenii politici care au servit Patria, în frunte cu regele Ferdinand şi regina Maria, sunt fundaţia solidă pe care se sprijină etern, România Mare.

Explicaţii foto: 

1 – Patrulă românească în capitala Ungariei
2 -  Armata română distribuie hrană copiilor din Budapesta
3 – Gorniştii români anunţă retragerea trupelor române
4 – Marcă poştală emisă la Debreţin de administraţia română din Ungaria
5 – Slujbă religioasă în cimitirul municipal din Oradea Mare, la mormântul celor căzuţi: generalul Mărdărescu (cu chipiul în mână), încadrat de generalii Moşoiu şi Holban

SURSE - General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei, Editura Militară, 2009; Constantin Kiriţescu, „Istoria Războiului pentru Întregirea României.”

Citeşte şi: Răboiul româno-ungar din 1919 – Înaintarea armatei române în Transilvania