Cauzele prăbuşirii industriei bihorene (şi nu numai) sunt aceleaşi care au contribuit la prăbuşirea întregii economii naţionale.

La finele anului 1989, în economia judeţului Bihor lucrau circa 223.000 de persoane dintr-o populaţie totală de 660.000, adică 33,80 % sau 338 la mia de locuitori ai judeţului, iar în municipiu forţa de muncă ocupată trecea de 110.000 salariaţi, dintr-o populaţie de circa 200.000 de locuitori, adică peste 50%.

Dintre cele trei realităţi cea cu cel mai mare impact asupra noastră îl are ceea ce cred alţii despre noi. Este credibilitatea noastră.

În general, în relaţia cu această criză economică s-a putut developa cât de nepregătiţi suntem noi, românii, în a reacţiona prin măsuri concrete, de orice natură, pentru a ameliora efectele crizei.

Eterna problemă a săracului este sărăcia, iar sărăcia nu poate naşte optimism şi voie bună. Sărăcia doineşte a jale.

În calitate de cetăţean liber al statului român, care a înţeles să îşi exercite cu maximă diligenţă şi bună-credinţă drepturile şi obligaţiile ce îi revin potrivit Constituţiei României, mă văd ameninţat cu invalidarea de către o clasă politică care mă tratează cu un dispreţ suveran.

Lumea întreagă străbate o perioadă de mare confuzie valorică. La noi, însă, confuzia a devenit violentă. Diferenţa faţă de lumea largă este că acolo confuzia este dezbătută în dialog raţional şi civilizat. La noi confuzia generează ciocniri încrâncenate.

În tot acest context de instabilitate, doar seceta şi secuii îşi văd de treabă. Ultimii ne anunţă prin vocea parlamentarului maghiar Kőszegi Zoltan, că în patru, cinci ani vor obţine autonomia.