România nu este numai ţara miticilor. România este şi ţara oamenilor serioşi. Miticii nu sunt o etnie, nu sunt un grup populaţional geografic, sunt un fel uman de a fi.

După buletinul meteo, la Dăbuleni sunt patru grade Celsius, modeste. După antrenul localnicilor înfofoliţi judicios cu bundiţe, cojoace, căciuli de miel, broboade, temperatura este ca de tropice. Îşi revarsă prea-plinul sufletului şi a rărunchilor, pentru că printre ei se află cetăţeanul Geoană.

Conflictul fratricid din PSD este în fond amuzant. Cu ce i-o fi greşit totuşi Mircea Geoană lui Ion Iliescu spre a se trezi taxat fără milă drept un impertinent, un loser, un nefericit fără urmă de pondere politică, nimerit accidental în fruntea PSD-ului, specialist în înfrângeri umilitoare?

Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg e atrasă într-o afacere judiciară tipic românească, pentru prima dată fiind pusă în situaţia de a se pronunţa în privinţa ridicării imunităţii unui judecător CEDO, în speţă Corneliu Bârsan, a cărui soţie e implicată într-un scandal de corupţie.

Când din mintea întrunită a forţelor de mână stângă a răsărit întâiaşi dată gândul suspendării lui Băsescu din domiciliul de la Cotroceni era ceaţă şi februarie.Acum patru ani şi nouă luni, în februarie 2007. Le-a reuşit până la referendum. Au mai încercat searbăd în 2010. Se opintesc şi acum.

Am retrocedat ungurilor terenuri şi clădiri, fără să se gândească cineva dacă li s-ar fi cuvenit în totalitate, sau numai parţial, având în vedere că, au fost şi contribuabili români, astfel că la baza retrocedărilor trebuia să stea principiul proporţionalităţii contribuţiei la bugetul provinciei ocupate samavolnic de Austro-Ungaria.

Scriam în urmă cu cinci ani tot în acest ziar că sistemul medical românesc trebuie resuscitat. Am crezut că acest fapt se va întâmpla. Eroare totală, eram prea naiv, ori prea optimist, putând afirma că, dimpotrivă, după atâţia ani sistemul este în colaps.

Se mai zice şi ţara lui Papură Vodă, adică ţara fără stăpâni, unde câinii vagabonzi sunt la ei acasă, sau ţara fără conducători, ori cu conducători păpuşi trase de sfori de către sforari şi păpuşari. Vorbe grele, dar justificate. Trei argumente mă îndreptăţesc să fac asemenea afirmaţii.

Aşteptat cu mult interes de iubitori ai istoriei, prieteni, foşti elevi şi, nu în ultimul rând, de familie, volumul omagial „In memoriam Liviu Borcea", apărut în „taină" şi plămădit cu mare întârziere, este o mare deziluzie.