Sătui de anarhia generalizată de la nivelul administraţiei locale, de sistemul de clientelă care a căpuşat conducerea Primăriei Oradea sub şefia democrat-liberalilor, orădenii îşi îndreptau, în urmă cu doi ani, toate speranţele spre Ilie Bolojan, omul providenţial scos din jobenul liberalilor, care urma să aducă municipiul la liman...
În vremuri tulburi ca acestea un Milan Kundera românesc ar fi putut scrie nu, "Insuportabila uşurinţă de-a fi", ci mai degrabă Insuportabila greutate de-a fi, şi-am adăuga noi, român. Cel mai greu pare a fi să fii român şi unul oarecare bineînţeles, e mult mai uşor să fii orice altceva, de la neoprotestant, ungur, evreu, ţigan, machidon. Toate comunităţile acestea, secte sau naţii sunt perfect unite, membrii lor se ajută ca fraţii. Sunt apropiaţi prin familii, clanuri, unde până la urmă şi cel mai neizbutit îşi găseşte vreun rost.
Măsurile de austeritate luate de Germania şi de alte ţări europene tind să fie privite de politicienii români ca fiind nişte semne ale unei suferinţe comune. Sigur, criza e globală, în special cea europeană, dar oricât de mult le-ar conveni politicienilor ideea, ea nu e de natură să ne bage pe toţi în aceeaşi oală. Senzaţia de omogenizare dată de criză e falsă. După cum spune un vechi dicton latin, "Non idem est si duo dicunt idem" ("Nu este acelaşi lucru, când doi spun acelaşi lucru."), prin urmare nu-i acelaşi lucru când mai multe ţări intră în aceeaşi criză.
De mai bine de patru luni minerii de la Băiţa sunt duşi cu zăhărelul. Din februarie ortacii nu au mai văzut nicio lescaie, deşi în fiecare lună au protestat în diverse moduri, în speranţa că situaţia le va fi rezolvată. Ieri la prânz, în jur de 50 de mineri s-au blocat în subteran, ameninţând că nu vor mai ieşi decât în momentul în care li se vor da banii. În acelaşi timp, în faţa exploatării s-a adunat personalul auxiliar de la suprafaţă, care s-a alăturat protestului.
Mult discutatele măsuri de austeritate care au suscitat o excitaţie politică şi socială teribilă tind să capete prin prisma acesteia un caracter apocaliptic. Totul sau nimic. Unii vorbesc de genocid, iar alţii care s-au specializat în jurnalismul isteric pierdut între "Adevărul" şi „Gândul" vorbesc de zeci de mii de morţi produşi de aceste măsuri.
Continentul ne-a mai dat o lecţie cu ocazia recentului concurs Eurovision. "Familie europeană", "echitate", "valoare şi nu făcătură" etc. Fraieri cu gura căscată sorb lozincile "Aia da, aia ba!" De fapt ce a fost? Una în faţă, alta în spate. A contat valoarea cât interesul.
Pe 11 iunie 1948, în noul stat Republica Populară România, a fost adoptată o lege care va schimba din temelii sistemul social autohton. Marea Adunare Naţională, organ înfiinţat de Partidul Comunist din România în locul Parlamentului cu cele două camere, adopta Legea nr.119 din 11 iunie 1948 „pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi". Actul normativ avea o dublă valenţă: ţinea loc de certificat de deces pentru sistemul capitalist şi economia de piaţă, în acelaşi timp, fiind certificatul de naştere al sistemului comunist, planificat, de administrare şi gestionare a vieţii economice a ţării. În 1950, după numai doi ani, marele furt era oficializat cu acte în regulă.
Începând cu anii `80 mişcările extremiste din Ungaria au organizat în fiecare an pe data de 4 iunie manifestaţii în faţa ambasadelor României, Slovaciei şi Serbiei pentru a protesta faţă de semnarea Tratatului de la Trianon, care a marcat destrămarea monarhiei austro-ungare şi formarea mai multor state naţionale, între care şi România Mare. Tendinţele revizioniste ale Ungariei s-au manifestat în permanenţă şi în spaţiul românesc, ca să nu mai vorbim de propaganda iredentistă promovată de Ungaria în America, Canada sau spaţiul european.
