Mişcarea sindicală din România a dat de multişor ortul popii. Au mai rămas câteva fantome gălăgioase, fără nicio putere reală. Ani la rândul liderii de sindicat s-au învârtit de afaceri prospere, ajungând de cealaltă parte a baricadei, nişte veritabili capitalişti. Au manevrat salariaţii după bunul plac, promiţând că le vor apăra interesele, dar i-au abandonat imediat ce li s-a întins un pumn consistent de biştari. Unul chiar s-a visat Luceafărul huilei şi s-a jucat de-a „haiducii lu' Şapte Cai", dar a eşuat în puşcărie, iar sindicatele miniere s-au fărâmiţat. România nu mai are mişcare sindicală adevărată, iar trepiedul pe care se fundamentează relaţiile economice, patronate-guvern-sindicate, s-a dezechilibrat iremediabil.