Să ne închipuim următorul experiment. Unei mulţimi de oameni, preferabil "de-ai noştri", dar nu vă faceţi iluzii şi "de-ai altora", le pui următoarea întrebare: "Ce credeţi că v-ar ajuta la un moment dat să aveţi un randament optim: un pui de somn sau o cafea?" Dintr-o dată lumea s-ar putea împărţi în două tabere. Unii ar striga: "sus somnul", alţii: "sus cafeaua". Spiritele s-ar întărâta, oamenii s-ar încrâncena, ar deveni intoleranţi şi, legaţi la ochii minţii, s-ar bate ca orbeţii. Omul inteligent ar sta zâmbind de o parte şi ţi-ar spune: "Omule, trage un pui de somn şi apoi bea-ţi cafeaua. Aşa vei avea un randament maxim". Adică somnul şi cafeaua sunt sinergice şi nu contradictorii. Concluzia? N-am învăţat să gândim corect. În loc să umblăm cu zâmbetul pe buze, întâmpinându-l pe cel care vine, încercând să-l înţelegem şi să-i fim alături, stăm pitiţi la poartă, cu parul pe umăr. "Uite-l că vine, dacă se uită urât sau vrea să vină peste, noi îl altoim cu parul...". Care este consecinţa acestor erori de gândire? Stări atitudinale şi de comportament care te uimesc.

De câţiva ani buni încoace, se tot vorbeşte despre lipsa unui contracandidat în competiţia cu Traian Băsescu, la alegerile prezidenţiale din 2009. Unii constată cu disperare acest lucru, ca pe o temere, pe când alţii, susţinători ai preşedintelui, au o bucurie secretă atunci când se confirmă invincibilitatea politică al lui Traian Băsescu.
Scrutând eşichierul politic, dai mai peste tot de partide unde încă nu s-a decis candidatul, gen PSD, sau cu lideri politici istorici deja, uneori, însă, poate mult prea... istorici pentru a mai face faţă prezentului. Cu alte cuvinte, nu se vede nimic conturat în acest sens, deci Traian Băsescu nu are încă motive de prea mare îngrijorare. Cu toate acestea, de curând, un alt personaj politic, din ce în ce mai consistent în ultima vreme, şi-a manifestat neoficial intenţia de a candida la alegerile de anul viitor.

În ţara în care Themis, zeiţa dreptăţii, e violată şi abandonată zi de zi, victimă a circului politicianist deşănţat, în ţara paraliziei dictate de goana oarbă pentru satisfacerea intereselor mărunte de gaşcă, în ţara a cărei agendă publică e făcută de pigmei troglodiţi ce se împăunează cu propria stupiditate patibulară, în această nefericită ţară nici măcar simbolurile perene nu-şi au liniştea şi respectul cuvenite. Iar când se produc ticăloşii revoltătoare, precum terfelirea inimaginabilă a Poetului Naţional, nimeni nu reacţionează. Chiar s-a tâmpit de tot acest popor hipnotizat de căutarea Elodiei şi de mahmureala veşnică a ex-piratului de la Cotroceni?

... Adică din lumea viitorului apropiat şi mijlociu. Mi-am exprimat admiraţia, într-un articol trecut, asupra a două evenimente culturale de talie planetară, filmul "An Inconvenient truth" (Un adevăr incomod), realizat de fostul vicepreşedinte al SUA, Al Gore, şi strania carte "Une breve histoire de l'avenir" (O scurtă istorie a viitorului) a gânditorului francez Jacques Attali, scriitor, jurnalist, fost consilier al preşedintelui Franţei, Fracois Mitterand, şi fost director al Băncii Europene de Dezvoltare. Pentru că anul 2008 a pornit deja, lansez, pentru cititorii acestor rânduri câteva dintre ideile şi ipotezele dezvoltate de Jacques Attali. Iată-le, mai jos, pe "bumbi"...

În timp ce directorul executiv al Direcţiei Economice din cadrul Primăriei Oradea, Emilian Sala, se lamenta necontenit în faţa consilierilor locali că nu mai sunt bani pentru investiţii, nimic nu-l împiedica pe acesta să semneze pe bandă rulantă aprobări în vederea contractării unor servicii de consultanţă. Aceste contracte se dovedesc o mană cerească pentru prietenii directorilor din Primărie, care au realizat că sacul bugetului local este fără fund.

Pentru a putea gândi corect şi eficient la problemele unui bolnav, un medic ar trebui să nu aibă niciun alt gând, să-i stea capul doar la patul bolnavului. În loc să se gândească ce medicament este mai eficient în cazul dat, el trebuie să-şi piardă timpul socotind care pilulă cât costă şi cu care se încadrează în...

Câţi dintre chiriaşii municipiului Oradea nu şi-ar dori să fie proprietarii unei locuinţe fie ea situată chiar şi la periferie? Sau câţi specialişti din agricultură, învăţământ, sănătate, administraţie şi alte instituţii publice care nu au nicio proprietate imobiliară sunt măcar chiriaşii unei locuinţe de serviciu aflată în proprietatea statului? Cu toate acestea, pentru Daniela Pusta, concubina secretarului general al PD-L Bihor, preşedinte al PD-L Oradea, consilier local şi unul din candidaţii la primărie din partea aceleiaşi formaţiuni politice, Mircea Matei, obţinerea unei locuinţe de serviciu chiar în centrul municipiului nu a fost decât un "galop de sănătate"...

O societate este asemenea unui organism, iar diversele structuri specifice (sănătate, învăţământ, justiţie etc.) sunt asemănate organelor dintr-un corp. Relaţia este de interdependenţă totală. Când un organ se îmbolnăveşte, suferă tot organismul, când organismul suferă, fiecare organ, la rândul lui, suferă.

Una dintre preocupările constante ale arhitectului şef al Primăriei Oradea, Andrei Luncan, ar trebui să fie "valorificarea imaginii arhitectural-urbanistice a municipiului", însă realitatea din teren contrastează flagrant cu această responsabilitate. Mai mult, nici măcar cei puşi să vegheze la respectarea legii nu fac un minim efort să simuleze că le-ar păsa de normele în vigoare. Cea mai nouă subordonată a lui Luncan, consilierul Daniela Pusta, proaspăt proprietară a unui apartament în Palatul Apollo, obţinut în condiţii încă neclare, este un exemplu viu al faptului că primii care încalcă legea sunt cei puşi să o respecte.

Dacă până anul trecut conducerea municipalităţii orădene se plângea că nu mai are în proprietate nicio bucată de pâmânt disponibilă, peste noapte s-a trezit că ceva pământ s-ar mai găsi, totuşi, în preajma oraşului. Asul din mânecă a fost scos la iveală doar acum, înainte cu câteva luni de expirarea mandatului actualei echipe din Primăria Oradea.