Aici, în special, la impozanta mânăstire Vatopedu, cu cât contemplăm chipul Maicii Domnului, cu atât mai mult ne putem aminti cu emoţie şi veneraţie modelul originar, îmi spune preotul de alături, pe când stăteam cu rândul la închinatul în faţa icoanelor.

​Călugărul tânăr şi bărbos, cu mişcări agile şi paşii mari şi siguri, cunoscător al ungherelor Sfântului Munte Athos şi care este mereu în fruntea întregului nostru grup de pelerini din Oradea şi Bihor ne spune, întorcându-se cu faţa spre noi, că Mânăstirea Vatopedu este celebră în toată lumea prin cele şapte icoane ale Maicii Domnului, toate cu nume diferite.

Lângă Ştefan cel Mare se pomenesc aici şi daniile de altădată ale lui Neagoe Basarab, ale familiilor domnilor Ghica, Cantemir, Mavrocordat, Calimach, Moruzzi, Şuţu, Ipsilanti şi alţii.

Prima mea întâlnire cu grecii a avut loc într-un chip inedit în anul 1981. Susţinusem lucrarea de licenţă la Facultatea de drept din Cluj-Napoca şi aşteptam cu mari emoţii repartiţia guvernamentală care avea loc pe 4 iulie 1981, ziua independenţei americane şi... mult aşteptata zi a independenţei mele financiare faţă de părinţii mei din Şebiş care îmi trimiteau bani, cu care cumpăram cărţi, nu mâncare, spre neagra lor disperare...

Pe data de 19 iunie 2016, în insula Creta, se crede că va avea loc unul din cele mai importante evenimente religioase din ultimele l3 secole şi anume Sfântul şi Marele Sinod al Bisericilor ortodoxe din întreaga lume.

În microbuzul în care ne suim repede-repede, pentru că şoferul are cu noi din ce în ce mai puţină răbdare, din nou, un tânăr preot citeşte iarăşi despre mânăstirea ce urmează a fi vizitată. După ce fâşâitul supărător al pacheţelelor cu mâncare desfăcute încetează, auzim cu toţii următoarele:

Pentru noi, pâlcul de pelerini români din Bihor, cel mai de cinste obiect, după sfintele icoane, a fost, bineînţeles, steagul de luptă al lui Ștefan cel Mare. Nu un steag în accepţiunea modernă a zilelor noastre, ci un fel de prapur din ţesătură mai grea şi la care se închinau oştenii Moldovei înainte de a-şi găsi moartea în marile înfruntări cu turcii, tătarii, ungurii sau polonezii.

Mânăstirea spre care ne îndreptăm acum, trecând iar peste spinarea Muntelui Athos dinspre partea de nord-est spre coasta sa de sud-vest, se numeşte Zografu şi este bulgărească. Anul trecut, pe data de 3 mai, s-au sărbătorit 1.150 de ani de la încreştinarea poporului bulgar.

Aflăm chiar la Esfigmenu că problemele nu s-au rezolvat. Dimpotrivă. În urmă cu numai doi ani de venirea noastră aici, călugării consideraţi schismatici de către autorităţile civile din Grecia şi cele ecleziastice din Constantinopol (Istanbul) s-au împotrivit evacuării lor aruncând spre poliţişti cu coctailuri Molotov.

​După îmbarcarea în microbuzul condus de Vasile din Suceava, urmează acelaşi tipikon: unul dintre tinerii preoţi citeşte dintr-o carte despre mânăstirea grecească Esfigmenu, cea mai apropiată mânăstire de cea sârbească pe care tocmai am vizitat-o.