La nivelul legislației naționale există un act normativ adoptat, care vizează drepturile persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, vorbim despre OG 105/1999.

După cum în mod frecvent am evidențiat în cadrul articolelor noastre, o problemă des întâlnită în practica instanţelor de judecată, vizează modalitatea de apreciere realizată de către magistratul investit cu soluţionarea unor litigii, a cuantumului sumei de bani care trebuie să fie atribuită reclamantului în cazul unor acțiuni civile care vizează despăgubiri morale.

Prin articolul de săptămâna trecută am început să evidenţiem o serie de elemente generale privind o instituţie juridică nouă introdusă prin Codul civil în cadrul legislaţiei naţionale – cesiunea de datorie.

​​​​​​​Majoritatea cititorilor noştrii cu siguranţă au auzit despre instituţia cesiunii de creanţă, însă suntem siguri că aceştia nu au auzit de instituţia juridică a preluării de datorie sau cesiunii de datorie.

Uitându-ne în retrospectivă, ultimele două articole care au făcut obiectul prezentei secțiuni dedicate analizei din punct de vedere juridic a legislației naționale, au avut ca și temă: răspunderea civilă pentru ruina edificiului și răspunderea civilă a părintelui pentru fapta copilului.

Raporturile juridice care se nasc între subiectele de drept au la bază nu numai contractele de natură civilă, ori comercială ci, de cele mai multe ori au la bază şi fapte care intră în sfera ilicitului civil, iar aceste fapte care ţin de natura ilicitului civil generează o răspundere delictual civilă.

Articolul de săptămâna aceasta va aborda tema răspunderii pentru prejudiciul cauzat ca urmare a ruinei unui edificiu, temă care prezintă un interes destul de ridicat întrucât în ultima perioadă la nivel local se pune tot mai des problema reparării edificiilor care sunt lăsate în ruină de către proprietarii acestora.

Articolul anterior a prezentat cititorilor noștri procedura de executare silită a unei obligații de a face, prin raportare la prevederile cuprinse în cadrul art. 906 Cod procedură civilă, care instituie dreptul creditorului de a cere instanței de executare obligarea debitorului la plata unei penalități de întârziere pentru fiecare zi în care acesta nu execută obligația stabilită prin titlul executoriu.

Există situații în care justiţiabilul care deţine un titlul executoriu nu poate să beneficieze de dreptul stabilit de către instanțele de judecată, întrucât obligația care trebuie să fie executată de către debitor vizează o obligație de a face.

O problemă des întâlnită în practica instanţelor de judecată, vizează modalitatea de apreciere, realizată de către magistratul investit cu soluţionarea unor litigii, a cuantumului sumei de bani care trebuie să fie atribuită faţă de un reclamant căruia i-a fost încălcat un drept nepatrimonial - daunele de natura morală.